The billionaire's wife ///HS

56. Gelato

H

Nu credeam că voi ajunge vreodată să mă simt atât de pierdut și nervos în același timp. Am știut mereu că va exista o probabilitate mare de a mă pierde atunci când aveam să mă îndrăgostesc dar cât de prost am putut să fiu? Să mă îndrăgostesc de o femeie frumoasă, inteligentă, care mă înțelegea mai bine ca oricine și care mă făcea atât de fericit... măritată. Nu știam exact ce puteam face acum; acum când știam că acest loc este pustiu fără ea, cum aveam să merg mai departe? Putea să-mi spună de o mie de ori, să mă asigure din nou și din nou că se va întoarce, în interiorul meu mereu se va purta o luptă. Deși trecuse deja mult timp, orele se scurgeau infinit mai greu acum că nu era cu mine, iar faptul că eram singur într-un loc atât de mare,  părea insuportabil. Înainte de ea, totul era simplu. Nu îmi băteam capul cu astfel de lucruri, dar acum gândurile mele erau consumate de această femeie. O femeie care purta la rândul ei o luptă, un război. Iar mie îmi era foarte greu să o ajut, mai ales atunci când aceasta nu-și dorea acest lucru. Cum să ajut pe cineva când sunt doar eu împotriva tuturor? Când nici măcar ea nu-mi vrea ajutorul. 

Durerea de cap pe care o aveam acum era distrugătoare, exact ca femeia care îmi consuma gândurile. Ochii mei rămăseseră fixați pe paharul cu lichid întunecat din fața mea, neatins din momentul în care am decis să-mi torn băutura alcoolică. Nu puteam să duc acest nenorocit de pahar la gură, continuând dintr-un motiv necunoscut să privesc în lichidul intens. Urechile mele au prins un zgomot, cineva tocmai intrase pe ușa principală dar corpul meu a rămas exact în locul în care fusesem în toate aceste ore. Pe scaunul înalt al barului, totul părea diferit. Eram retras de lume și aproape de băutura care mă privea. Nu era ca și cum aveam de gând să beau acest pahar, sau sticla care era lângă mâna mea; tensionat și deloc într-un punct comod, privirea mea s-a ridicat odată ce am simțit mirosul cunoscut al parfumului sublim al Norei. Privind-o scurt, am încercat să-mi întorc repede privirea, observând doar o urmă de incertitudine pe chipul acesteia. 

Proptindu-se pe scaunul înalt de lângă mine, am încercat să nu par afectat de prezența acesteia. Dar eram. Mereu mă simțeam într-un anumit mod atunci când era în preajma mea, iar acum nu era o excepție. 

"Îmi pare rău." 

Cu toate că vocea mea nu era tocmai sură, cuvintele sunaseră ca și cum veniseră dintr-un loc nepotrivit, ochii mei privindu-i trăsăturile pentru prima oară de când a decis să plece în această dimineață. Nu era cu nimic mai diferită dar frumusețea ei mereu mă va lua prin surprindere. Ochi de culoarea oceanului, complexitate fină, albă și atât de gingașă și buze sculptate de zei, femeia aceasta era tot ce îmi doream de la viață. 

"Și mie îmi pare rău." 

Îmi doream să-i spun că nu are de ce să-i pară rău, până la urmă eu fusesem cel care o mințise. Dar vocea mea dispăruse, preferând să o ațintesc într-un mod intens, care o făcea mereu să se rușineze. 

"Nu erai cu mine atunci. Nu știam ce îmi doream atunci și categoric nu te pot condamna pentru acel moment. Vreau doar să știu, a mai fost cineva după? După mine?" 

"Nimeni. Ți-am spus. Nu am nevoie de altcineva. Acum că știu ce simt pentru tine și ce vreau, nu m-aș putea uita la altcineva." Răspunsul meu a venit instant, aproape imediat după ce aceasta terminase de rostit propriile cuvinte. Nu îmi doream să se simtă prost, o făceam eu deja. A fost o greșeală stupidă, eram beat și complet afectat și speriat de faptul că aveam să nu o mai văd niciodată. 

"Nu trebuia să te mint, îmi pare extrem de rău." 

"Știu, Harry." 

Cu toate că înțelegea aceste lucruri și fără a-i adresa cuvinte, nu puteam să fac incertitudinea să dispară complet. Nu știam cât va dura, dacă va dura. Acest lucru mă rodea din interior, îmi crea o panică constantă și nu puteam să concep cum oamenii puteau să suporte aceste emoții.