The billionaire's wife ///HS

63. Ravioli

E

Cândva Harry Styles mi-a spus că nu sunt atât de diferită de el cum credeam, vorbe spuse într-un moment de furie când mânia sa atinsese cote maxime. Pe atunci nu credeam realitatea acestor cuvinte dar acum, știind că făcusem un gest necugetat pentru a mă răzbuna pe acesta, acum știam că avusese dreptate. Părea că nimeni nu era interesat de ceea ce făcusem eu, pentru că în mod corect, nimeni nu era afectat de păcatul meu. Nimeni înafară de mine. Crezusem că momentul acela va fi un moment de cotitură în ceea ce privește modul în care soțul meu îmi reacționa dar spre deosebire de mine, el a fost cel rațional, neluând gestul meu ca nimic mai mult decât o scăpare. Știam că asta îmi doream iar el era convins după atitudinea mea ulterioară, că eu aveam același gând ca el. Aiden devenise cel mai rațional dintre noi, neîmpingând situația deja dificilă într-un loc fără întoarcere. Poate că era absurd să mă gândesc la acel moment, chiar și acum când trecuseră mai bine două săptămâni de la acel moment. 

Totodată, aceste săptămâni au fost umplute de căutări obsesive de-ale mele, gândul meu întorcându-se iar și iar la fratele meu și la cuvintele sale. Deși încercasem la  un moment dat să dau de Vincent, odată ce norocul nu a fost de partea mea, am decis să aștept până când aveam să decid exact ce doream să se întâmple cu mine. Nu îmi puteam opri viața doar pentru că fratele meu, care oricum până acum câteva luni nici nu era considerat rudă cu mine, a decis să-mi vorbească vag și să consideră că era nevoie să fiu proteja de cineva care până la urmă nu mi-a făcut nimic. Da, eram convinsă că nu înțelegeam cu adevărat gravitatea lucrurilor dar înafara unor bilete dubioase și o urmărire pe care nici acum nu eram convinsă că trebuia să existe, nimic. De mai bine câteva luni, nimic. 

Soțul meu era plecat la birou, determinându-mă astfel să nu mai stau în casă, știind că era momentul să merg la galerie. O ținusem închisă în tot timpul de când m-am întors la Woolworth, simțind că nu puteam să merg acolo într-un moment în care suferința era prea mare. Nu eram mai bine nici acum, dar stând în casă nu aveam să rezolv nimic și deși mi-am pus asistenta să verifice dacă totul era în regulă, am preferat să nu intru în locul plin de amintiri. Pe lângă Harry, galeria îmi aducea aminte de Blaze, de modul în care trădarea s-a se simțea mai rău decât un cuțit pe pielea mea. Fusese acolo cu mine, în toate acele zile și nu mi-a spus nimic. A stat într-un colț, asigurându-mi protecția obsesivului Harry fără a considera necesar să-mi spună că era fratele meu. Poate părea absurd dar emoțiile mele erau total date peste cap momentan. 

Drumul spre galerie fusese mai liniștit decât de obicei, contemplând dacă trebuia să-l sun pe Aiden. Am decis într-un final că ar fi ideal să-l asigur că sunt bine, măcar acum când relația dintre noi era incertă dar existentă. Sunetul apelului mi-a făcut mâinile să se agite, scuturându-mi picurii de sudoare din palme până când vocea soțului meu s-a auzit din partea cealaltă a difuzorului. 

"Amore?" Cu toate că diminutivul mă oftica ușor, Aiden se comportase exemplar în tot acest timp, nebăgând în seamă oftatul meu. 

"Aids, merg până la galerie." 

"Ah, eu sunt în drum spre casă." 

Nu eram convinsă de ce el se decise să vină la apartament atât de repede, nefiind nici măcar ora prânzului. 

"Aș vrea să te scot la prânz. Ce zici? Dacă ne vedem acolo în câteva minute?" 

"La galerie?" 

"Da, e aglomerat în oraș deci va dura ceva până să ajung acolo."

Nu știam exact dacă îmi doream să fac acest lucru, mai ales că nu știam exact ce avea în minte. Putea să însemne orice, să creadă că se putea rezolva o relație de mult pierdută. Dar știam că eram și eu de vină pentru că nu eram convinsă de propriile sentimente. Nu ar fi trebui să rămân la Woolworth, nu dacă îmi doream să divorțez de el. Știam că Aiden avea speranța că voi distruge acele acte iar având în vedere cât de ușor a semnat, eram convinsă că avea o tactică. Mai ales după modul total diferit în care a reacționat atunci când i-am spus că vreau să mă despart de el. 

"Bine, te aștept acolo." Nu îmi doream să mă cert, crezând pe moment că un prânz nu avea să afecteze prea mult ceea ce deja făceam. 

Știam că zâmbea în receptor, terminând apelul cu un scurt salut, observând că deja ajunsesem în apropierea locației în care galeria se afla. Coborând din mașină, am înaintat cu încredere spre ușa principală, deschizând-o cu cheia pe care o aveam în buzunar, observând modul în care liniștea și frigul se resimțea între pereți. Aprinzând becul deși lumina slabă a zilei se putea zări prin ferestre, am înaintat spre birou, privind tablourile înrămate atârnate. Aveam nevoie de creativitate pentru că trebuia să schimb ceva aici, deși arta mea se vindea, trebuia să fac mai mult. Poate că aceasta era dilema oricărui artist, să fie relevant într-o lume schimbătoare, dar aveam impresia că nimic nu mai era cum se observa pe pânze. Viața mea era schimbată iar eu nu apucasem să transpun cum mă simțeam pe hârtie, lucru nu prea des întâlnit în situația mea. 

Ochii mei au prins o mișcare în colț, simțindu-mi inima bătând cu putere. Poate că eram paranoică, mai ales că tocmai auzeam în minte vocea fratelui meu care mă atenționa dar odată ce privirea mea s-a mutat înapoi pe ușa de la intrare, pe care jurasem că o trântisem când am ajuns aici, am știut că ceva nu era bine. Dar totodată eram convinsă că nu puteam ieși din această situație dacă nu îmi păstram calmul, fapt pentru care am încercat să nu par suspicioasă, îndreptându-mă normal spre biroul din capăt. Odată ce ajungeam acolo, mă puteam închide și suna la poliție. Sau mai bine pe Aiden. 

Tocurile se auzeam puternic în liniștea din loc, simțindu-mi palmele ude atingând clanța, trăgând ușa pentru a intra, privirea mea fiind obstrucționată de o negură care mi-a făcut vocea să cadă în piept, neputând să rostesc nimic, ochii mei fiind orbiți de nimic. Apoi un râs sadic s-a auzit din spatele meu, tremuratul trupului meu oprindu-mi orice gând de scăpare, picioarele mele neputând să reziste unei presiuni de neimaginat, durerea pe care o resimțeam manifestându-se în întregul meu trup, conștientizând faptul că urma să-mi pierd cunoștința. Nu eram convinsă că ceea ce se întâmpla era real iar odată ce întunericul și o voce ca o șoaptă mi-a pătruns în timpane, am pierdut contactul cu realitatea, gândindu-mă doar la cuvintele repetate de fratele meu. Temeri care acum se împlineau în cel mai îngrozitor mod posibil.