The billionaire's wife ///HS

45. Strangolapreti

H

Uneori mă găsesc închis într-o cameră, înconjurat de atât de multă lume încât plămânii mi se strâng și am impresia că aerul îmi va părăsi complet trupul. Nu este prima oară, de ceva timp mereu mă aflu cumva în acest loc. Iar apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, gălăgia dispare. Iar eu sunt singur. Mereu am aceiași reacție, mă uit în jur, observ orașul care se mișcă sub ochii mei, în timp ce eu privesc neputincios trecerea timpului. Inima începe să-mi bată cu putere, iar pieptul să mi se strângă. Nu puteam face nimic; nu aveam scăpare. Știam acest lucru. Dar faptul că eram aici, mereu în locul acesta, trebuia să însemne ceva. Doar că oricât aș încerca, nu puteam să-mi dau seama. De ce eram blocat în camera aceasta? De ce eram singur între pereții din sticlă, observând lumea de dincolo, dar neputând să ating sau să îmi mișc degetele? De ce toată lumea continua să-și facă treaba, fără a realiza că eu eram blocat aici? Eram oare blocat?

Visul reapărea mereu, noapte după noapte, mă trezeam înfricoșat și ușor dezorientat. Dar liniștea era mereu în cameră, iar asemănător acelui vis, eu eram singur. Uneori acel moment îmi apărea în minte pur și simplu, cu toate că nu dormeam. Ochii mei erau mereu fixați pe geamurile din sticlă, iar apoi mă trezeam în acel loc. Nu puteam face nimic, nu știam ce ar trebui să fac. Oricât de mult aș striga, aș încerca să mă mișc, nimic nu mergea. Nimeni nu mă auzea și mă regăseam în aceiași situație de fiecare dată. Trupul nu-mi răspundea, nu mă asculta iar ochii mei se pierdeau în jurul meu. 

Suspinând cu putere, mi-am îndepărtat gândul, încercând să-mi revin, realizând că eram în casa mea. Hârtiile din fața mea rămâneau neatinse, iar ora târzie indica pierderea timpului. Masa din lemn era acoperită de documente dar nimic nu se aduna. Nu mă puteam concentra și oricât de mult îmi doream, mereu mă pierdeam. Privind spre ceasul de lângă televizor, am observat că era de mult trecut de miezul nopții. Nu știam de cât timp eram aici, nu mai știam nimic zilele acestea. Trecuse o săptămână de când am încercat să port o conversație cu Nora, iar singurul răspuns era o privire scurt în direcția mea, urmată de o presiune pe umerii mei care mă îndemna să mă retrag. Poate că avea nevoie de aceste zile să poată vorbi cu mine, era de înțeles. Am decis că nu era momentul să o presez în vreun fel, lăsând totul să se desfășoare de la sine. Avea să se întoarcă la un moment dat la mine, trebuia să o facă. Speram să o facă. Cu toate că nu meritam. 

Nu credeam că aceste hârtii aveau să fie completate prea curând, ridicându-mă ușor și începând să le organizez pentru ziua de mâine. Nu știam când aveam să plec la birou, dar având în vedere că era sâmbătă, nu eram tocmai obligat să mă trezesc atât de devreme. Trebuia să fie o zi liniștită, dar aveam atât de multe lucruri de făcut, atât de multe probleme îmi apăsau umerii încât nu-mi găseam nicicum relaxare. Nici măcar acum. Eram neliniștit, fusesem neliniștit din momentul în care Eleanora a decis să se izoleze în camera sa. Nu mă puteam concentra știind că era acolo- atât de aproape și totuși atât de departe de atingerea mea. Poate că eram frustrat, depravat dar nu aveam de gând să fac o prostie. Nu-mi puteam permite să distrug ultima speranța care atârna în jurul meu și al ei. Înțelegeam că relația noastră nu era normală și oricât de mult îmi doream să o fac oficială, să strig în toată lumea, nu puteam face asta. Nu atât timp cât ea era constrânsă de un act juridic atât de puternic ca cel pe care îl încheiase cu Aiden. Dar de ce nu divorța de el? Oricât de puternic era, Castellano era un simplu om până la urmă. Nu o putea forța să trăiască cu el pentru tot restul vieții, să fie legată de el până în momentul în care și va da ultima suflare. Era absurd iar eu eram din ce în ce mai impacientat să discut cu ea. Îmi doream să ajung la ea din nou, să o readuc la mine, să pot să o sărut. Să fac sex cu ea, să știu că o am aproape. Îmi doream aceste lucruri cu ea, dar nu știam când va fi momentul nostru. Nu părea să se apropie prea curând.