The billionaire's wife ///HS

16. Parmigiana

E

Rochia mea era atât de inconfortabilă încât știam că mai devreme sau mai târziu aveam să mă schimb în ceva mult mai comod, ochii mei privind cu disperare brățara care îmi acoperea încheietura mâinii și îmi făcea aspectul mult mai primitor. Nu aș fi dorit nici în ruptul capului să fiu nevoită să îl însoțesc pe Aiden la această gală și având în vedere starea nu prea bună pe care bărbatul misterios de aseară mi-o lăsase, aveam o presimțire că erau mici șanse să nu îl revăd pe Harry Styles. Rochia croită de Salvatore Ferragamo era sublimă, de o culoare deosebită-un albastru închis, aproape negru care era umbrit de sute de paiete care de care mai interesante dar atât de incomode. Ținută într-un mod simplu, cu un decolteu destul de generos, vestimentația mea era senzuală, misterioasă și totuși plăcută la vedere, mai ales având în vedere că umerii și o parte din spate îmi erau dezgoliți-Aiden iubea astfel de rochii pe mine, de unde și motivul pentru care a ales această piesă. Eram oarecum mulțumită de machiajul pe care îl purtam, fiind concentrat cu nuanțe închise în partea ochilor și simplu în rest, luciul simplu care îmi acoperea buzele dând o tentă subtilă și cu toate acestea mortală. Nu îl puteam întreba de ce era nevoie să fim prezenți la o petrecere organizată de un cuplu slinos de mafioți italieni pentru că știam că răspunsul soțului meu va fi vag; îmi doream doar să trec peste aceste momente cât mai repede, să mă întorc aici și să trag un pui de somn fără să fiu deranjată de comentariile inutile ale lui Aiden sau gânduri infernale în legătură cu treburile lui ilegale. Voiam doar să se termine totul. 

"Amore, trebuie să plecăm. Te aștept la mașină." Murmurul soțului meu m-a făcut să oftez, privind în oglindă cum corpul său se îndepărtează de mine, neacordând vreo importanță rochie pe care o purtam, ochii mei rotindu-se în urma apelativului său deloc plăcut de mine. Știind că nu mai era timp, ochii mei au trecut pentru o ultimă dată peste întregul meu trup, asigurându-mă că tocurile pe care le purtam complimentau vestimentația, luându-mi apoi geanta în care nu țineam prea multe, încercând să nu mă uit prea insistent la verigheta de pe inelarul meu. 

Acum am început să înțeleg vorbele pe care obișnuiam să le aud de la una dintre singurele mele prietene din facultate. Trebuia într-adevăr să te asiguri că ai pe cineva lângă tine care își dorește să fie acolo, cineva care vrea să te susțină în tot ceea ce faci, care te încurajează când te simți inutilă și care depune tot atât de mult efort ca și tine. Deoarece există lucruri dificile care îți par în viață, foarte grele, lucruri care te bântuie și fac totul mai greu și care își provoacă suferință. Dar iubirea nu ar trebui să fie unul dintre acele lucruri. Iubirea ar trebui să te țină de mână și să te ajute să întâmpini acele furtuni. Iubirea ar trebui să fie lăcașul liniștit. Nu oferi cele mai bune părți din tine unei persoane care nu vede valoarea în ceea ce primește. Nu te mulțumi cu cineva care nu se poate uita la tine și nu îți poate spune fără ezitare că vor să rămână. Și cu toate acestea, începeam să-mi văd greșeala pentru că nu am ascultat-o cum trebuia, iar acum am ajuns să nu pot apela la nimeni- niciun prieten pe care să îl pot suna la nevoie, nicio seară între fete; nimic. Doar Aiden. 

Am luat paltonul de pe cuier care urma să se odihnească pe umerii mei dezgoliți și am pornit spre ieșirea din casă, observând limuzina întunecată care aștepta în față. Cu toate că nu eram pregătită de încă o seară în care trebuia să pun o fațadă fericită, soția miliardarului care îl vede doar pe el, nu aveam de ales. Nu am avut niciodată iar acum trebuia să trăiesc din greșeala mea. 

*

Șampanie, caviar, magnați care de care mai plictisitori și aroganți dar ochii mei nu se puteam îndrepta spre niciunul dintre ei, atenția mea fiind mult prea consumată de doi ochi de culoarea jadului, închiși și periculoși care mă sorbeau din priviri, simțindu-mă mult prea conștientă de modul în care această rochie îmi strângea pieptul. Nu crezusem inițial că era adevărat, având impresia că era un figment al imaginației mele, o obsesie creată pentru a mă scoate din coșmarului în care intrasem. Dar Harry Styles era aici, în carne și oase iar eu arătam stupid odată ce realizasem că era adevărat; partea îngrozitoare era că așa cum eu eram conștient că Styles era aici, așa era și soțul meu. Poate că Styles nu se uită la mine ci la Aiden, acest lucru era constant în mintea mea în timp ce Aiden mă trăgea să discut cu diferite persoane dar nu eram sigur. Nu mai eram sigură de nimic.