Rieka | Finalizată |

Prolog

𝓡𝓸𝔀𝓪𝓷 𝓗𝓮𝓼𝓼

În sfârșit acasă, în sfârșit mă pot odihni după o zi obositoare la muncă...

Draci, pe naiba odihnă când gândul meu se duce mereu la ea și sunt încărcat de remușcări. Și asta se întâmplă în fiecare zi, în fiecare nenorocită de zi, poate ar trebui să mor, așa măcar nu m-aș mai  gândi în fiecare zi la ea, la buzele ei cărnoase, la corpul ei perfect. Mai bine îmi e la muncă, muncă pe care o urăsc, urăsc să fac pe șoferul, să mi se spună ce să fac la fiecare pas și oricum la final să nu fie mulțumiți. Dar măcar acolo nu mă gândesc încontinuu la Rieka, nu mă gândesc la ce am făcut, nu mă gândesc că poate dacă aș fi luptat mai mult aș fi avut o șansă la ea, la inima ei.

Timpul trece așa încet atunci când sunt doar eu cu gândurile mele, iar eu mi-aș dori să treacă mai repede, să treacă odată secundele, minutele, zilele, lunile, anii, să mor odată și să se scape lumea asta de mine. Să uite de răul pe care l-am făcut din proasta mea dorință de a face bani ușor și de a progresa. Și uite ce am făcut, am făcut căcatul praf că tot aici m-am întors, tot la părinții mei. Iar ei sunt singuri care mă mai opresc din a îmi curma viața, am făcut-o pe Rieka să sufere, l-am făcut pe Niklas să sufere, fiind nevinovați, nu vreau să-mi fac și părinții să sufere.

— Rowan, vino până la bucătărie după ce te schimbi, trebuie să vorbim ceva cu tine, strigă mama atunci când îmi simte prezența.

Au fost bucuroși atunci când m-am întors și le-am spus că m-am răzgândit și îmi e mai bine acasă, cu ei, o minciună bineînțeles, dar o minciună necesară. Doar nu le puteam spune, știți, m-am băgat într-un rahat mai mare decât mine și am ajuns să omor un om, fapt de care nu-mi pare rău. Însă, cred că s-au prins și ei că ceva nu e în regulă, o văd pe fața lor când suntem la masă sau când mai discutăm din când în când, dar mă bucur că nu pun întrebări.

De fapt, mă bucuram, căci cine știe ce mă așteaptă acum, probabil s-au săturat și ei să tot aștepte să le spun eu ceva...

— Vin în zece minute, mamă, strig înapoi și mă grăbesc să intru în cameră, dorind să-mi fac un duș și să scap de toată transpirația căpătată în urma zilei.

***

— Bine ai venit, puiule, cum a fost azi la muncă? Tot așa te enervează domnul Becker? mă întreabă și mă abțin să nu mă strâng la apelativul pe care îl folosește.

— Ca de obicei, mamă, dar lasă-mă pe mine, tu ești bine, tata? S-a întâmplat ceva cât am fost plecat? o întreb și merg spre frigider să văd ce aș putea mânca, văzând că pe masă nu e nimic.

— Noi suntem bine, puțin obosiți după o zi de muncă, dar asta e, n-avem ce face, mergem înainte. 

— Mama ei de treabă, mamă, ți-am spus, stai acasă, ești în vârstă, ai și probleme de sănătate, lucrez eu cu tata și ne descurcăm noi cumva...

— Sunt bine, băiete, nu-ți face griji pentru mine, nu mă doboară pe mine așa ușor. Acum, să revenim la tine, să revenim la subiectul pentru care te-am rugat să vi să vorbim.

— Spune, rostesc și mă așez pe scaun, făcându-i semn să facă și ea la fel.

— Când am ajuns acasă a sunat telefonul, te căuta o domnișoară, nu i-am reținut numele, zicea că tu i-ai dat numărul de aici în caz de ceva urgență, n-am înțeles prea bine. Însă a spus că trebuie să o suni neapărat. Ce se întâmplă? O știi pe această fată? Ce urgență are și cum o poți ajuta tu?

Știu cine e, bineînțeles știu, doar ei i-am lăsat numărul de aici, doar în ea am avut încredere, dar faptul că a sunat mă sperie. I-am spus să mă sune doar dacă se întâmplă ceva cu Rieka sau Niklas, dar am sperat că asta nu se va întâmpla, doar am eliminat răul din viețile lor. Deci ce se întâmplă? Ce vrea de la mine și de ce tocmai acum, după cinci luni de când am plecat?

— Nu se întâmplă nimic, mamă, nu-țiface griji. E o prietenă pe care mi-am făcut-o atunci când am fost plecat și care nu prea a luat-o pe drumuri bune, le cam bea. Și i-am spus că dacă se mai întâmplă să mă sune și o ajut să treacă peste pasa respectivă, o mint cu nerușinare, însă n-am ce altceva să fac 

— Puiul meu cel bun, să iei să mănânci și să o suni, eu o să merg să mă întind, dar dacă ai nevoie de mine știi unde mă găsești. 

— Sunt bine, mamă, ai grijă de tine și odihnește-te, îi spun și o sărut pe obraz înainte să părăsească bucătăria, iar de îndată ce mă asigur că nu mă poate auzi pun mâna pe telefon.

Trebuie să o sun, trebuie să aflu ce s-a întâmplat, nu mai pot sta așa pentru nicio secundă. Dacă ea e în pericol, fie el oricât de mic, nimic nu-mi va sta în cale, voi merge la ea și o voi apăra chiar și cu propria mea viață. Măcar atât să fac, că rău i-am făcut destul.

— Bună, Rowan. Sper că nu ți-am creat probleme cu apelul meu, răspunde imediat, dar eu nu am răbdarea să aud orice altceva și o întrerup.

— Lasă asta, ce s-a întâmplat? Rieka e bine? Niklas? De ce m-ai sunat?

— S-au întâmplat multe în aceste luni, însă nu am acum timp să îți spun tot, tot ce-ți spun este că trebuie să vi. Cred că ei sunt în pericol... cred că au nevoie de tine, doar tu îi poți apăra.

— Care ei? Ce se întâmplă acolo? Ce s-a întâmplat în aceste luni? Jo nu e cu ei? Răspunde... țip cât de încet pot pentru a nu o face pe mama să vină aici.

— Ei adică Rieka, Niklas și bebelușul...

— Bebelușul, ce bebeluș? Rieka e gravidă? Ce se întâmplă? Ce îmi ascunzi? De ce dracu nu m-ai sunat mai devreme?

— Lasă întrebările Rowan, te rog, trebuie să vi și vei afla atunci tot ce se întâmplă și tot ce s-a întâmplat, rostește și îi simt oboseala, dar și tristețea din voce.

— În maxim două zile sunt acolo, ai grijă de ei, te rog...

Și asta mi-a fost, la revedere liniște, la revedere job actual, la revedere părinți. Nu știu ce se întâmplă acolo și ce se va întâmpla, dar știu că trebuie să merg, chiar dacă nu sunt pregătit.