Rieka | Finalizată |

Capitolul III

         Mașina Amandei oprește în fața casei și nu mai aștept nicio secundă, deschid portiera și la fel de repede o și închid, alergând spre Jo care mă aștepta cu brațele larg deschise. Tăcerea apăsătoare care s-a lăsat pe drum, după disputa dintre mine și Amanda m-a făcut să îi dau un mesaj bărbatului care mi-a fost alături de atâția ani și care nu m-ar putea dezamăgi vreodată. Bărbatului pe care fără să vreau l-am rănit, bărbatului care mă iubește și pe care îl iubesc, Jo.

         El a reușit să mă calmeze, să mă liniștească până am ajuns aici, la pieptul său, unde știu că sunt în siguranță și unde cuvintele Amandei sau ale altor persoane care mi-ar putea dori răul nu mă pot afecta.

         — Ești acasă, dragostea mea... ești acasă, îmi șoptește la ureche și simt cum mă ridică în brațele sale, îndreptându-se spre casă.

         — Am pierdut-o, am pierdut-o și pe ea, șoptesc printre suspine și lacrimi, pe care nu le mai pot ține în mine.

         Mă doare, mă doare rău ceea ce s-a întâmplat, cuvintele pe care Amanda mi le-a aruncat, fără să se gândească cât mă vor răni. Poate pentru unii va părea că nu mi-a spus nimic rău, că ceea ce mi-a spus este purul adevăr, doar că eu vreau să îl refuz, însă ei nu înțeleg, ea se pare că nu înțelege, deși i-am acordat toată încrederea mea și i-am spus aproape tot ce mi s-a întâmplat. Ea mai bine decât oricine ar fi trebuit să știe că după trădările prin care am trecut, încrederea mea e la pământ, iar acum, acum e și mai rău. După cearta noastră, după cuvintele pe care și acum le simt ca niște pumnale în suflet, care se tot repetă în mintea mea, nu mai pot avea și nici nu vreau să mai am vreodată încredere în cineva.

         Oamenii sunt mai răi ca niște hiene, știu doar să rănească, fără să le pese... Și cel mai tare doare faptul că m-a rănit fiindcă eu i-am permis, eu i-am permis să se bage în sufletul meu, eu i-am dezvăluit tot ce mă apasă, tot ce ascund față de Jo. Asta a fost greșeala mea, probabil cea mai mare din ultima perioadă, am avut încredere într-o necunoscută, am numit-o sora mea după atât de puțin timp de când am cunoscut-o pentru prima oară. Eu i-am permis să mă rănească, să îmi înfigă cuțitul în spate... 

         — Iubire, calmează-te, nu-ți face bine să te agiți, să plângi atât de mult... 

         — Mă doare, Jo, mă doare... îmi ascund fața în umărul său și plâng în continuare, oricât m-ar ruga el să mă opresc din a o face. 

         — Povestește-mi, spune-mi ce te doare, ce ți s-a întâmplat, dar încearcă să te liniștești, dacă nu pentru tine, pentru cel sau cea care crește înăuntrul tău.

         Îmi ridic capul și privesc în jur, constatând că m-a adus în cameră, iar acum sunt la pieptul său, el fiind sprijinit de tăblia patului. Toată atenția sa este la mine, degetele sale îmi mângâie blând chipul, iar ochii săi transmit iubirea pe care mi-o poartă și pe care am văzut-o dintotdeauna în ei, însă până de curând n-am știut ce nume să-i dau. 

         — Te rog, iubito, fă asta pentru noi, pentru copilaș, adaugă mai apoi, iar palmele sale se așază pe burtica care a început să crească. 

         Și așa încep să îi povestesc cum a decurs totul, încă din momentul în care m-am trezit cu Amanda în cameră, până când ne-am urcat în mașina sa și a avut loc discuția care m-a distrus psihic. Lacrimile nu se opresc din a curge, suspinele nici ele, însă continui, îi spun absolut tot și îl las să mă țină în brațele sale. Îl las să îmi șteargă lacrimile, deși altele îmi umezesc la loc obraji. Îl las să mă sărute, să îmi ia gândul pentru câteva secunde de la ce s-a întâmplat.