|| Dramă || Ficțiune generală || Dragoste||
Rieka Fassel era obișnuită să fie în centrul atenției, oriunde mergea atrăgea atenția asupra ei și toți încercau să îi intre în grații. Camerele de fotografiat erau cele mai bune prietene ale ei...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
𝓡𝓲𝓮𝓴𝓪 𝓕𝓪𝓼𝓼𝓮𝓵
Cobor din mașină și fac pași mici spre intrarea în casă. Nu aș vrea să stau aici, dar trebuie să o fac pentru micuțul Niklas. Ultimele trei zile au fost îngrozitoare, nu am reușit să fac nimic altceva în afară de a plânge. Nici acum, după presupusa înmormântare, nu pot să accept ceea ce se întâmplă și nu îmi vine să cred. Poate dacă i-aș fi văzut trupul într-un sicriu, imagine care mă înfioară numai dacă mă gândesc la ea, aș fi acceptat mai ușor asta. În schimb, asta nu a fost posibil, oricât au încercat, nu au reușit să recupereze nimic din corpul fratelui meu și al soției sale. Mașina a fost făcută scrum, cu excepția numărului de înmatriculare, care dacă nu ar fi fost întreg, probabil și acum m-aș fi întrebat pe unde se află cei doi.
Au fost cele mai groaznice zile din viața mea și tot ce am făcut a fost să plâng, mai ales în ultimele douăzeci și patru de ore. Acum o zi, cei de la poliție ne-au contactat pentru a ridica două urne în care se află cenușă, moment în care am simțit că îmi pică cerul în cap. Nu m-am dezlipit nicio secundă în tot acest timp de urne, știind că acolo este o parte din fratele meu, din familia mea. Acum, după ce am împrăștiat cenușa în râul Rin, din fața Domului din Köln, simt că am pierdut totul, deși nu este adevărat, cel puțin nu în totalitate.
De la primul pas pe care îl fac în interior amintirile mă copleșesc și nu pot să îmi abțin lacrimile. Privesc în toate părțile și parcă îl văd cum îmi zâmbește, cum se joacă cu fiul său, cum se ceartă cu Sofia și multe alte amintiri năvălesc asupra mea. Oricât aș încerca să înțeleg tot ceea ce s-a întâmplat, nu reușesc și îmi este greu să știu în ce a constat ultima noastră convorbire. Și anume, un apel telefonic, nici nu am apucat să îi spun cât de mult îl iubesc, sau să îl îmbrățișez, să îi spun ce frate bun este. De fapt era, fratele meu nu mai este, s-a dus, m-a părăsit.
Sprijinul meu, persoana care mă iubea necondiționat și care era mereu alături de mine, a urcat la ceruri, fără să înțeleg de ce. Dar toți știm că Dumnezeu, dintr-o grădină alege florile cele mai frumoase, respectiv oamenii buni la suflet – așa cum era Louis. Îmi este teamă de ce va urma, eu nu mă pot descurca de una singură și sunt speriată să nu mi-l ia pe micuț. Știu că în acest moment arăt ca un cadavru umblător, albă la față, părul prins într-o coadă și cu fire ieșite, iar urmele nopților nedormite sunt prezente pe fața mea. Dacă părinții Sofiei, care nu au venit în momentul când au fost anunțați, o vor face acum, nu cred că își vor dori să îl lase pe Nik alături de mine, alături de o epavă. În cazul în care această teorie chiar se va întâmpla, voi fi distrusă, deși nu mă pricep să am grijă de un copil mic, nu vreau să mă despart de el, este singura legătură pe care o mai am cu fratele meu.
— Tuși, tuși, ai venit,simt cum sunt prinsă de picioare și oprită din drumul meu, odată cu asta, trezindu-mă din gânduri. Une sunt mami și tati? orice cuvânt pe care voiam să îl rostesc mi se oprește în gât de îndată ce aud această întrebare.
