Rieka | Finalizată |

Epilog

Pășesc pe alee fără să privesc în părți, iar tot ce se aude este sunetul tocurilor pe care le port, în rest domnește o liniște apăsătoare, mormântală, dar asta nu mă sperie. Sunt într-un cimitir, la prima oră a dimineții și e gol, în afară de pietrele funerare și de administratorul ce se plimbă printre ele pentru a se asigura că totul e în regulă, nu mai e nimeni.

Au trecut treisprezece ani de când familia mea s-a dus, de când am rămas doar eu și Niklas. Deși nu le vizitez des mormântul, deși durerea nu mai e aceeași de atunci și a fost înlocuită de fericire, de momente frumoase, am momente, ca acesta, în care îmi doresc să o fac, să le vorbesc, să îi rog câte ceva, deși nu știu dacă mă aud, dacă mă văd.

În aceste momente durerea și amintirile se întorc, căci oricât de fericită aș fi alături de familia mea, tot îmi este dor de cei care mi-au dat viață și mi-au oferit tot ce aveau mai bun, cei cu ajutorul cărora am ajuns ceea ce sunt astăzi, anume unul dintre cei mai cunoscuți designeri vestimentari. Le datorez multe, căci fără ei nimic nu ar fi fost posibil, iar sentimentele mele pentru ei nu vor dispărea vreodată, îi voi iubi până la ultima suflare.

Înaintez și în foarte scurt timp ajung la destinație, ajung în locul în care părinții mei sunt îngropați și îngenunchez în fața pietrei funerare, fără să îmi pese că mă murdăresc, iar mai apoi așez buchetul imens de crini ce l-am cumpărat, alături de două candele. Citesc cuvintele de pe piatră, cuvinte alese de mine și de fratele meu, iar câteva lacrimi încep să apară la colțul ochilor.

— Bună mami, tati, ating fotografia aleasă tot cu Louis, fotografie în care erau atât de fericiți, în care iubirea ce și-o purtau e vizibilă cu ochiul liber. Îmi e dor de voi, aș vrea să fiți aici, alături de mine, de Nik, de Ely...

Cred că asta doare cel mai tare în aceste momente, faptul că nu s-au putut bucura de nepoții lor, n-au putut să o cunoască pe mica mea Elysia, să îl vadă pe Nik crescând și devenind un băiat atât de bun. Doare mai tare decât faptul că eu i-am pierdut, căci asta era inevitabil, odată și-odată tot ar fi plecat de lângă mine, căci nimeni nu poate trăi pe vecie.

— Le povestesc despre voi, încerc să-i fac să vă cunoască, prin poze, prin amintirile mele cu voi. Și știu că vă iubesc, deși nu v-au cunoscut... au momente când se întristează și plâng căci și-ar dori să le fiți alături, să aibă două perechi de bunici, așa cum au colegii și prietenii lor, lacrimile curg tot mai tare și durerea e tot mai apăsătoare.

Familia mea nu ar fi trebuit să plece așa devreme dintre noi, nu din cauza acelui om al cărui nume nici nu-mi doresc să-l pronunț, iar din acest motiv eu sufăr și încerc să le păstrez vie amintirea, nu pentru mine, căci ei se vor afla mereu în inima mea, ci pentru copii mei. Sunt seri în care, înainte de culcare, iau albumul cu fotografiile de când eram mică, merg la minunile mele și îi pun să aleagă ei o poză, poză în care să ne aflăm toți, eu, Louis, mama și tata, iar mai apoi eu le povestesc când a fost făcută, la ce eveniment, le vorbesc despre ei. Nu știu cât de corect procedez, nu știu dacă îmi face bine sau dacă lor le face bine, însă asta simt să fac și nimeni nu mă poate opri.

— Mai are foarte puțin și începe liceul... Sunt puțin speriată, cam cum erați și voi când am început eu și Louis liceul. Știu cum sunt copii în această perioadă a vieții lor și nu vreau să intre într-un cerc vicios, să facă lucruri ce mai târziu le va regreta.

Niklas a fost și este un copil tare cuminte, mult mai cuminte decât piticotul meu și nu ne-a făcut niciodată probleme, doar că acum va începe o nouă etapă a vieții sale și ca părinte îmi este teamă. Îi vreau doar binele, vreau să fie fericit și să facă tot ceea ce își dorește el, m-am străduit să îi ofer, atât lui, cât și fiicei mele tot ceea ce își doresc, dar și cea mai bună educație și sper din suflet să nu o fi dat-o în bară. Sper ca el să rămână același copil cu suflet bun, același frate iubitor, să nu o ia pe căi greșite, să nu facă lucruri de care va fi dezamăgit atunci când va crește. Și știu că nu a avut cei mai buni ani de școală, știu prin ce a trecut cu colegii care îl numeau orfan și se luau de el fiindcă e mult prea liniștit, tocmai de aceea nu-mi doresc să mai pățească ceva asemănător și acum. El nu merită asta, nu merită tot ce i s-a întâmplat, merită doar să fie fericit. În toți acești ani, am vrut să mă implic, să fac ceva împotriva acelor copii mult prea răsfățați și cu o educație proastă, însă am vrut să se descurce singur, să prindă putere din asta, puterea de a nu lăsa cuvintele altora să îl rănească, mai ales când acele persoane nu-l cunosc, nu cunosc povestea sa.