Rieka | Finalizată |

Capitolul XIII

Credeam că după toate cele întâmplate în ultimele patruzeci și opt de ore nu mă mai poate surprinde nimic și nu se mai poate întâmpla nimic ce să mă dea peste cap, emoțional vorbind. Dar uite că se întâmplă, cuvintele pe care le rostește cu un calm ieșit din comun mă sperie mai rău decât locul ce ne înconjoară. Cum adică suntem la el acasă? Ce naiba căutăm aici și de ce l-am luat pe Nik cu noi într-un astfel de loc?

Nu îl judec pentru mediul în care a trăit, nu el a cerut asta, așa a fost să fie. Doar că pe părinții săi nu îi cunosc, nu știu ce fel de persoane sunt, faptul că încă locuiesc aici îmi lasă impresia că nu au luptat pentru a ieși la liman, iar din această cauză îmi e teamă să îi las pe lângă nepotul meu.

— De ce? îl întreb și mai că-mi vine să țip, să îl pun să întoarcă mașina și să mergem acasă.

— Ți-am spus că am plecat brusc și consider că părinții mei merită câteva explicații, mai ales că nu mă voi mai întoarce. Plus că vreau să îi cunoști, vreau să mă cunoști pe mine cel adevărat, să cunoști locul în care am copilărit, cu toate că nu se poate compara cu luxul cu care ești obișnuită. Te rog, Rieka, e important pentru mine. Și știu că mama ar fi foarte fericită, ar ajuta-o să se simtă mai bine...

Îl privesc și pot vedea îi ochii săi că este sincer, că își dorește mult ca asta să se întâmple, astfel îmi dau seama că dacă aș refuza i-aș frânge sufletul, am avea parte de prima ceartă ca și cuplu, iar asta e ceva ce nu îmi doresc, nu acum. Plus că, pe deoparte îl înțeleg, dacă părinții mei ar fi fost în viață aș fi vrut să îl cunoască, la fel cum și el vrea ca eu să îi întâlnesc pe părinții săi, să le ofere și vestea cea bună, prin asta să le ofere un strop de fericire ținând cont de locul în care își trăiesc viața.

Nu pot să îi zic nu, nu pot să îi fac asta, astfel dau din cap și el continuă să înainteze cu mașina. Știu că zona nu este una bună, dar mediul în care un om trăiește nu trebuie neapărat să îl definească, astfel poate că părinții săi sunt persoane bune, cu un suflet la fel de bun ca al lui Rowan. Poate că ne vom înțelege, cel puțin așa sper, nu pentru mine, ci pentru iubitul meu.

— Mulțumesc, iubito! Ai să vezi că va fi bine, dacă mă placi pe mine, cu toate defectele pe care le am, atunci în cazul lor va fi cu atât mai ușor, iar ei te vor adora, vei fi fiica pe care și-au dorit-o atât de mult, un zâmbet îi apare pe chip și îmi ia mâna în a sa, încercând să mă liniștească și probabil să se calmeze și el. 

— Împreună la bine și la greu, ca un adevărat cuplu. Pe deasupra, micuța sau micuțul merită să își aibă bunicii aproape, rostesc și mă întristez, realizând de-abia acum că părinții mei nu vor fi alături de mine și de minunea mea.

— Iubito, nu te întrista, ei nu ar vrea asta, din contră, și-ar dori să fi cea mai fericită în aceste momente unice din viața ta, a noastră, îi simt mâna pe obraz ștergându-mi lacrimile ce de-abia acum realizasem că începuseră să curgă.

Reușesc să mă liniștesc, fără să mai spun nimic altceva, iar în câteva minute mașina se oprește, ceea ce înseamnă un singur lucru, am ajuns la destinație. Îi voi cunoaște pe părinții lui Rowan, persoanele pe care le iubește cel mai mult și la care ține.

Îmi ridic privirea și observ o casă nici prea mare, nici prea mică și care arată relativ mai bine față de clădirile din jur ce mai, mai că se prăbușesc și în care pare că nu locuiește nimeni, deși la geamuri am putut observa copii, dar și adulți. Cobor din mașină atunci când portiera îmi este deschisă de Rowan, iar când coboară și micuțul, îl iau de mânuță și îl fac să fie atent la mine.

— Nik, știu că tu ești un copilaș cuminte, însă trebuie să îți reamintesc asta. Suntem într-un loc nou, vei cunoaște persoane noi și trebuie să te porți frumos, să aștepți liniștit până ce vom pleca, îi vorbesc și simt privirea lui Rowan asupra mea.