Rieka | Finalizată |

45. Tu ce cauți aici?

𝓡𝓲𝓮𝓴𝓪 𝓕𝓪𝓼𝓼𝓮𝓵

Nici nu știu cum au trecut orele, minutele, secundele, însă atunci când îmi ridic privirea spre geam, afară era deja întunecat. Mi-am petrecut tot acest timp pe podeaua din birou, cu scrisoarea și fotografia fratelui meu în brațe și am plâns. Am plâns din cauza lui, din cauza unui bărbat, iar eu îmi promisesem mie că nu o să mai fac asta deoarece nici unul nu merită lacrimile mele, nu merită să sufăr din cauza lor.

Însă nu aveam cum să nu o fac, iar asta fiindcă, fără să îmi dau seama, am ajuns să țin la Jo mai mult decât aș fi crezut vreodată că este posibil. Și în acest moment cred că îl iubesc, altfel nu m-aș simți de parcă inima mi-a fost frântă în mii și mii de bucățele, nu m-aș simți atât de trădată, nu m-aș simți singură, părăsită.

Nu sunt supărată pe Matt sau nervoasă, în nici un caz geloasă, de mult nu îmi mai pasă de el, tind să cred că nu l-am iubit, probabil a fost o simplă obișnuință, nici eu nu știu. Însă sunt nervoasă, mă simt trădată, simt cum toată lumea mea s-a destrămat și totul din vina lui Jo. Nu pot înțelege, nu pot percepe de ce a ales să îmi ascundă aceste aspecte. De ce nu mi-a spus? De ce?

De ce mi-a stat atâta timp alături, m-a ajutat să mă pun pe picioare, să-mi revin după pierderea fratelui meu, iar acum mi-a făcut asta? De ce a ales să îmi ascundă adevărul, să mă mintă când cu toți știm că minciuna are picioare scurte și până la urmă totul s-ar fi aflat?

Însă, cel mai important, cum o să trec peste asta? Ce o să se întâmple cu relația noastră, cu atelierul? De ce Jo, de ce ai făcut asta? De ce nu ai gândit înainte, așa cum o faci de obicei?

— Rieka, aici erai! exclamă Amanda intrând în birou, iar astfel mă face să mă ridic de pe jos și să îmi șterg lacrimile de la ochi.

Nu vreau să mă mai vadă nimeni așa, m-am săturat să plâng și să arăt celor din jur cât sunt de slabă. Eu nu eram așa, eu eram puternică, eram de nepătruns, nu mă mai recunosc. Trebuie să mă schimb, trebuie să redevin cum eram înainte, iar dacă este nevoie voi ridica ziduri în jurul inimii și nu voi mai permite niciunui bărbat să pătrundă acolo. Nu merită, Jo nu merită lacrimile mele, m-am încrezut în el și ce a făcut? Mi-a ascuns adevărul, m-a lăsat să fiu într-o relație cu cineva care mă înșela când el știa asta prea bine și știa că nu îmi place să fiu mințită.

— S-a întâmplat ceva? o întreb și îi evit privirea.

— Tu te auzi ce întrebi? Te caut de ceva timp, iar tu erai aici. Ce s-a întâmplat cu tine? Unde e Jo? se apropie de mine și îmi ridică chipul, privindu-mă cu atenție, iar în secunda următoare mă trage în brațele sale. Nu-i o rușine să plângi, în plus, nu trebuie să te ascunzi de mine, nu te voi judeca, orice ar fi.

— Nu s-a întâmplat nimic, de fapt, nu contează ce s-a întâmplat, așa a fost să fie, ridic din umeri și resping îmbrățișarea.

Știu că nu e frumos din partea mea și știu că ea nu are nici o vină, însă, nu mai vreau și nici nu mai pot să am încredere în oameni. Și totul fiindcă oameni te rănesc. Atunci când îți pui încrederea în ei, îi lași să te cunoască, să îți cunoască slăbiciunile, ei ajung să te trădeze, să te dezamăgească. Iar eu nu mai vreau să mi se întâmple asta, nu mai vreau să sufăr.

Da, voi continua să îi fiu prietenă, dacă își dorește și ea asta, însă nu o voi lăsa să se apropie mai mult decât este necesar de sufletul meu, nu îi voi face dezvăluiri.

— Nu te voi presa să îmi spui ce s-a întâmplat, dar vreau să știi că sunt aici dacă ai nevoie să vorbești cu cineva. Acum haide, Niklas s-a cam săturat de prezența mea și își vrea mătușa sau sora, deși aici nu știu la cine se referă, râde slab și mă amuză și pe mine.