Rieka | Finalizată |

Capitolul VII

Nici nu știu cum îmi trece dimineața și mă trezesc că trebuie să ies din cameră și să îl înfrunt pe Jo, să îi spun în sfârșit ceea ce îi ascund. Nu aș vrea să o fac, nu fiindcă aș fi lașă, însă și așa ziua de ieri mi-a cauzat, iar când m-am ridicat din pat am vomat încontinuu. Sarcina mea nu a fost nici foarte grea, însă nici ușoară, doar că trecută fiind de primul trimestru, m-am așteptat să nu mai am stări de vomă. Și acum, acum încă simt un gust acru, amar, îmi este rău de la stomac, probabil că ar trebui să stau liniștită, să încerc să nu mă agit, să nu mă cert, dar și să mă alimentez cum trebuie, dacă nu pentru mine, pentru binele copilului.

Ba chiar Lucy a insistat să rămân în cameră, promițându-mi că îmi va face toate poftele astăzi și se va îngriji ca totul să fie bine. Dar ceea ce ea nu știe este că situația dintre mine și fratele ei trebuie rezolvată. Nu pot aștepta până după ce se va naște copilul, iar atunci să ajungă să îmi ierte totul sau să se facă că nu s-a întâmplat nimic, de dragul micuțului sau micuței.

Astfel, uite-mă acum privind în oglindă și asigurându-mă că arăt decent, ca apoi să deschid ușa camerei, îndreptându-mă spre bucătărie unde cred că se află cei doi frați, dar și Niklas.

— Tuși, te-ai trezit, nici bine nu fac câțiva pași în încăpere că micuțul vine alergând spre mine, iar atunci când își înfășoară brațele în jurul picioarelor mele aproape că mă destabilizează.

—Bineînțeles, iubirea mea. Dar se pare că voi mi-ați luat-o înainte și ați și pregătit ceva bun de mâncare, constat eu și mă aplec la nivelul său, îmbrățișându-l.

Mirosul pe care l-am simțit plutind în aer de cum am ajuns la parter m-a avertizat dinainte că s-a pregătit micul dejun, și unul copios. Doar că mă așteptam să le găsesc pe Angela sau pe Marga în jurul aragazului, nu pe Jo și pe nepoțelul meu de trei anișori.

— Jo a vrut să îți facem o surpriză. Și a mai spus că vom petrece ziua doar noi trei și vom face tot ce vreau eu, îmi spune încântat și se desprinde din brațele mele, mergând spre bărbatul care ne privea fără să zică nimic.

Iar odată cu asta frica mi se infiltrează în vene, frica ca Jo să nu dispară și el din viața noastră, cum a făcut-o Rowan. Și nu îmi e frică pentru mine, sunt adult, m-aș descurca într-un fel sau altul, ci pentru Niklas, ar fi încă o persoană pe care el ar pierde-o, care ar dispărea brusc și cel mai probabil definitiv.

— Așa a zis Jo? mă apropii de ei, însă privind la masa aranjată pentru trei persoane și la farfuriile cu bunătăți.

Nu știu să îmi controlez emoțiile, iar gândurile mele pot fi citite ușor de către cel care mi-a fost prieten pentru atâția ani. Dacă aș privi acum spre el, dacă m-ar privi la rândul său, și-ar da seama că ceva nu este în regulă, și-ar da seama că există o problemă, cu toate că el prin acest mic dejun încearcă să se scuze, să îndrepte situația dintre noi. Însă nu are cum să o îndrepte, nu după câte i-am ascuns.

— Da, așa am zis, iar acum voi doi ar trebui să vă așezați la masă și să îl lăsați pe chef bucătar Jonas să vă încânte papilele gustative cu cel mai delicios mic dejun, îmi răspunde pe un ton amuzat și îi simt privirea pe mine, însă nu am curaj să îmi ridic ochii spre el.

Îi urmez îndemnul de îndată și mă așez la masă înainte să mai poată face sau spune ceva, fiind urmată îndeaproape de el și de Nik. Iar micul dejun, timpul pe care îl petrecem până să terminăm de mâncat ce avem în farfurii parcă trece cu încetinitorul, doar tacâmurile și glasul lui Niklas ce se aud. Eu și Jo nu schimbăm nici măcar un cuvânt, despre nimic, parcă suntem doi străini, două persoane care nu se cunosc, nu mai suntem noi cei care eram înainte. Am complicat totul și știu că nu mai este cale de întoarcere, am fost conștientă de când i-am cerut să se prefacă a fi iubitul meu. A fost probabil cea mai mare greșeală, nu numai a mea, a amândurora.