Rieka | Finalizată |

Capitolul V

          Până să mi se așeze farfuria cu mâncare în fața ochilor n-aș fi zis că îmi este foame, iar asta din cauza a tot ce se întâmplase în urmă cu câteva ore. Doar că aveam nevoie de asta, nu neapărat pentru mine, cât pentru cel sau cea care se dezvoltă înăuntrul meu. Astfel că, odată ce am început să gust am și uitat de soneria de la intrare care se auzise insistent și de faptul că Jo s-a dus să verifice cine este, dar pașii care se auzeau venind înspre locul în care mă aflam, m-au făcut să revin la realitate. 

          Îmi ridic rapid ochii din farfurie și privesc prima oară spre micuțul care părea încântat de desertul pe care îl adusese Marga și nu avea treabă cu restul. Asta mă face să răsuflu ușurată, căci îmi promisesem pentru a nu știu câta oară că aveam să am grijă de el și să mă ocup așa cum trebuie de creșterea sa și de data aceasta chiar aveam de gând să îmi țin promisiunea. 

          — V-a fost dor de mine? odată ce îmi întorc privirea, dau cu ochii de Lucy și nu mai aștept nicio secundă și mă ridic să o îmbrățișez, dar până să o fac, Niklas mi-o ia înainte și o acaparează cu totul.

         — Lucy, ai venit, se bucură că se află în brațele sale, în brațele surioarei lui, cum îi spunea acum câteva luni. 

          Însă acum a mai crescut, știe că nu e sora lui, cum știe că nici eu nu sunt mama lui, cum știe și că părinții lui nu se vor mai întoarce. Și totuși, e copil și bucuria din privirea sa nu a pierit și nu va pieri, de asta mă voi ocupa eu. El se bucură de fiecare moment petrecut alături de persoanele dragi sufletului său și Lucy este una dintre acele persoane, ea ocupă o parte importantă în viața sa. Iar cum pentru câteva săptămâni a fost prinsă cu multă muncă și a lipsit, acum micuțul va profita de orice moment să stea cu ea, sunt sigură de asta. 

          — Cred că răspunsul este evident, însă da, ne-a fost dor de tine. Sper că ești bine și nu te vom mai da dispărută, din nou, încep să râd amintindu-mi cum într-o zi Niklas a început să zică că a pățit ceva, că a dispărut, iar până când nu am sunat-o și a vorbit cu ea nu s-a liniștit. 

          — Nu mă veți mai da, o să am grijă să-mi eliberez programul astfel încât să îl pot vizita pe micuțul ăsta, se apleacă la nivelul său și îi ciufulește părul, spre nemulțumirea acestuia. 

         — Tuși, te superi dacă mă uit cu Lucy la desene? se desprinde de ea și vine spre mine, făcând ochișori micuți și privindu-mă fix, încât să nu-l pot refuza. 

         — Bineînțeles că nu, iubitul meu, ți-am spus, de astăzi facem exact ceea ce vrei tu, trebuie doar să ceri.

         Și știu, mulți ar zice că ceea ce fac eu în acest moment se numește răsfăț și că îl voi învăța prost, însă nu mă interesează. Este copilașul meu și îl voi crește așa cum știu eu, așa cum îmi doresc, dar mai presus de toate voi avea grijă să prețuiască ceea ce are. Îi voi oferi cea mai bună educație și voi face tot ce pot să devină un bărbat adevărat, independent, puternic, bun cu cei din jurul său. 

         Atmosfera este schimbată total, Niklas este atât de fericit în acest moment, iar asta mă face și pe mine fericită. Așezându-ne cu toții la masă pentru a ne înfrupta cu ceea ce ne pregătise Marga doar glasul micuțului care nu avea stare se mai auzea. Se pare că voia să recupereze timpul pierdut departe de Lucy, iar acum începuse să îi spună tot ce a făcut, dar și ceea ce voia să facă de acum înainte. Deja se visa la grădiniță, alături de cât mai mulți copii cu care să se joace și asta fiindcă după ce toate pericolele și toate temerile din viața mea au trecut, am început să-l scot în parc. Și probabil că asta l-a și ajutat să se maturizeze, să se destindă mai mult și să nu fie la fel de rușinos, iar asta l-a făcut să uite de tot ce s-a întâmplat în ultimele luni.