Borfașul 🔞

Capitolul 8

Anastasia:

Privesc blocul de dincolo de parc in vreme ce fumez o tigara pe balcon,iar mama troncane intr-una in bucătărie cu privire la atitudinea mea fata de averea pe care am semnat-o de dimineata,iar un oftat las sa-mi iasa printre buze o data cu fumul ce-l scot din plamani.
„Ma înnebunește femeia asta. Nici cum nu e bine. Nu înțeleg ce așteaptă de la mine,dar daca vrea statuie,n-am sa i-o ridic.”
Imi clatin usor capul imediat ce vocea ei ma scoate din ganduri si incep sa devin tot mai nerabdatoare ca sa scap o data de aici.
"Inca doua zile pana pleci la mare Anastasia! Doar atat mai trebuie sa o mai suporți!"
-Mai inceteaza!ma scoate de data asta din ganduri glasul ridicat al tatei,iar ea mai tare se aprinde.
Incerc sa-mi blochez auzul ca vocea ei sa nu mai ajungă la urechile mele si imi focusez toata energia pe orice altceva,doar pe zgomotul din bucătărie nu.
Mai trag un fum din tigara,iar ochii mi se tintesc din nou pe blocul de peste drum. Ma uit la el cu o privire posaca,fiindca,desi acum e tot colorat,eu știu prea bine,la fel ca restul ce am prins revoluția,ca la balcoanele de la primele etajele,exista pe sub izolația ce e în ziua de astăzi,semne de gloante.
Imaginea mi se blureaza cand amintirea acelei ultimei zile neagre de decembrie incepe sa-mi ruleze in minte si am impresia ca rasuna in depărtare cu ecou luptele stradale ale acelor vremuri tulburi,dar si zgomotele asurzitoare ale armelor ce se trăgeau prin cartiere.
Pielea se infioara pe mine,insa reacția trupul meu cu privire la acele clipe,nu imi face mintea sa se oprească,iar creierul continua sa ma bage in transa acelor momente groaznice.
 
*****
 
In urma cu 23 de ani...
Iarna anului 1989

Ies la balcon speriata cand aud descărcarea unor arme și raman inmarmurita imediat ce privesc dincolo de parc.
Oamenii sunt in strada si scandează pe sub balcoane ca romanii sa iasa in numar cat mai mare afara. De cateva nopți si zile se aduna tot mai mulți fiindca vor sa dea jos regimul comunist,iar securitatea este cea care le sta în cale de fiecare data.
Militienii vor sa ii oprească,doar ca numărul lor este infim pe langa cel al mulțimii ce se revolta in toata tara,mai cu seama la București și la Timișoara,iar razvratirea de la noi din oras pot sa spun ca este una de-a dreptul violenta.
Se arunca de cateva zile și nopți încoace cu sticle incendiare si foarte mulți lasa doar dezastru pe unde trec,aratand astfel președintelui ca sunt gata oricând sa plătească cu propriul sange,doar ca el sa fie dat jos.
-Treci de acolo!se rasteste mama deodata la mine si tresar puternic cand ii aud tonul aspru. Dar ai înnebunit?continua,iar cand ajunge langa mine,ma prinde tare de un brat si ma smuceste de langa geam.
Ma taraie prin balcon,apoi ma baga in bucătărie și inchide usa,dupa trage draperiile si ma împinge atat de tare ca ma lovesc cu spatele de masa.
-Vrei sa mori?zbiară si simt in glasul ei cat ii este de frica.
„Nu stiu daca pentru mine atat de mult,dar cu siguranta ceea ce se intampla afara o baga rau de tot in sperieți.”
Ma uit la ea cu teama si incerc sa-mi controlez vibrația corpului,insa oricat as incerca,sunt foarte terifiata de întorsătura ce a luat amploare peste noapte.
Daca ieri nu era atat de grava situatia si oamenii erau cat de cat ținuți sub control,astăzi habar nu am de unde au facut rost de arme,dar cred ca armata le-a dat,fiindca am vazut cum au trecut pe strada in zori de zi si in urma lor au început sa rasune in aer sunetele de gloante.
-Unde e tata?o intreb cu glas tremurand si imi inconjor umerii cu bratele ca sa ma îmbrățișez singura,fiindca daca el nu e aici,eu nu ma simt deloc protejata.
-La munca!se rasteste si incepe sa-si treacă agitata degetele de la o mana prin par.
-Iar noi o sa stam în casa?spun cu voce mica,iar ea pufneste exasperata dandu-mi de inteles ca tocmai am scos o mare prostie pe gura.
-Dar unde vrei? In strada? Sa murim?raspunde cu glas ironic.
-Pai...zic si fac cativa pasi in lateral,apoi ma lipesc cu spatele de usa cand aud iar câteva focuri pe afara. N-ar trebui sa ieșim și noi? Ca sa ne alăturat mulțimii? Nu o sa ne facă nimic daca stam cu ei.
-Tu chiar ești proasta!scuipa cuvintele,dupa paseste spre mine si imi da un dos de palma peste fata.
Suspin si ma uit cu ura la ea in vreme ce inima mi-o ia razna.
-Vrei revoluție? Ca sa ce? Nu iti place traiul pe care il duci?
Imi inghit cuvintele,fiindca de le-as lasa sa-mi scape printre buze cu siguranta n-ar face-o fericita.
„Sincera sa fiu,sunt prea mica pentru a face ceva in sensul asta,dar la drept vorbind,chiar nu imi place traiul pe care l-am dus pana acum. Cu toate ca am avut cu mult peste alții,niciodata n-am suportat restrictiile. Nu mi-au plăcut iernile fiindca dardaiam de frig în casa si nici faptul ca n-avem lumina la orice ora din zi sau din noapte. Cum nu imi place nici faptul ca prietenii mei o duc rau si ca au totul la rație. Urăsc ca trebuie sa isi calculeze bine alimentele ca sa le ajungă pana cand primesc o noua porție si detest din suflet faptul ca imi e interzis sa ascult muzica mai tare la radio. Iar la fel de mult detest si faptul ca nu pot sa spun liber ceea ce cred si ce gandesc. Fiindca,daca o fac,ești considerat antisistem si ai toate șansele sa dispari daca unul te aude si te da in gat.”
-Vai de mine!exclama deodata cand telefonul suna pe hol si sar ca arsa de pe loc cand o aud.
Trece în fuga pe langa mine,iar cand duce receptorul la ureche,respiratia mi se opreste in gat. Ma uit speriata la ea fiindca nu stiu ce sa înțeleg din convorbirea telefonica,pentru ca,in afara de,da si aha,nu mai spune altceva.
-Ce e?o intreb de cum pune receptorul inapoi in furca.
-A sunat tat-tu,mi-a spus sa coboram jos in 10 minute fiindca vine o mașină dupa noi.
-Si unde mergem?o intreb panicata.
-Ei! De unde sa știu!exclama la limita răbdării. Hai o dată! Misca-te si imbraca-te!
Ma pun in miscare ca la comanda si o iau la fuga spre dormitor. Ma îmbrac în graba,apoi cand ajung pe hol,o gasesc deja incaltata si cu paltonul de iarna tras pe ea.
-Hai o dată!se rasteste si imi da una dupa cap imediat ce ajung in dreptul ei.
-Au!spun supărată,iar ea imi mai tranteste una dupa cap.
-Incalta-te o data!zbiară si imi inclestez maxilarul.
O injur in gand in vreme ce imi bag picioarele in ghete,apoi trag geaca pe mine si imi pun caciula pe cap.
-Hai!zice cu o voce de gheata si isi pune mai bine geanta pe umar,dupa ieșim din apartament si incuie de doua ori usa.
Ma împinge pe scări și sar cateva trepte pana cand imi recapat echilibru,apoi cobor inaintea ei,iar cand ajungem in fata ușii de la intrarea în bloc,ma prinde de brat si ma tine in loc.
-Stai sa vedem unde e masina,susoteste si se uita în toate partile pe geam.
O zărește dupa cateva secunde si ma trage cu forta spre ea.
-Fugi!imi ordona cand iesim si incerc sa țin pasul cu al ei.
Harmalaia din strada,ma sperie la culme,iar gălăgia ce e mult mai asurzitoare aici jos,fata de ce auzeam eu de la etaj,imi îngheață sangele in vene.
Sunt socata si îngrozită pana in maduva oaselor de vacarmul ce se petrece in cartier,dar si pe celelalte strazi,iar cand amândouă urcam in masina,ma fac mica intr-un colt pe bancheta din spate si privesc cu un sigur ochi pe geamul din lateral.
-Tine-ti capul cat mai jos!se rasteste gaborul de la volan cu un glas tensionat la noi. Se trage încontinuu pe strazi!
„Atunci de ce naiba mergem pe ele? Si mai ales intr-o masina condusa de un militian!?”
-O sa murim!exclam in soapta si lacrimile incep de frica sa-mi curga pe obraji.
-Taci!zbiară mama la mine in vreme ce masina iese din cartier si da in bulevardul mare. Doamne Dumnezeule! Astia o sa ne mănânce pe toti de vii!exclama mama socata cateva clipe mai tarziu cand vede ce se intampla cu adevarat pe strada.
Daca in cartier mi se părea Iadul pe pamant,aici se dezlantuie in toata puterea cuvântului si imi duc mainile la gura speriata. Imaginea ce o vad inaintea ochilor e terifianta. Se trage încontinuu. Securiștii vor sa pună revoluționarii la pamant,iar poporul nu se da înapoi din fata gloanțelor.
„Calvarul ce se petrece acum pe strazi,cu siguranta o sa ma bântuie mulți ani de acum in colo daca am sa scap cu viata din tot balamucul asta.”
Tip cand prin forfota infernala,vad cum un rand se formează la câțiva zeci de metri în fata noastră ca sa blocheze traficul pe bulevardul principal,iar mitralierele sunt intreptate toate spre masina noastră.
-Ce ne facem?zbiară mama panicata.
-Trecem prin ei!raspunde milițianul si imi urc picioarele pe bancheta,apoi imi lipesc fruntea de genunchi și ma prind cu mainile strans de scaunul din fata.
„Nu vreau sa vad asa ceva! Nu vreau sa simt asa ceva! Si mai cu seama,nu vreau sa mai traiesc asa ceva în viata mea!”