Paradis în destrămare

Capitolul 19

Ironia face ca situațiile fără precedent în care ne aruncă viața să fie cel mai adesea create de noi. Regretul ce apare în momente acelea te face să eziți și să realizezi cu câtă finețe ai fi putut evita anumite incidente dacă le-ai fi acordat ceva mai multă importantă.

- De ce ai venit, credeam că nu-ți pasă?

- Nu-mi pasă!

Ce voiam de fapt să spun ar fi sunat cumva că sunt depășit de situație și tot somnul mi s-a risipit în clipa în care am realizat că lipsește, dar unele fraze e bine să le păstrăm doar pentru noi. Mai ales dacă discuția ar putea evolua în altă direcție decât cea care ne convine nouă.

- Atunci ce cauți aici?

- Nu puteam permite ca soția mea să se comporte precum o destrăbălată! Trebuie să ai o conduită decentă pentru că nu știu dacă ai realizat sunt un om important!

Ceva din ea a fost mișcat de vorbele mele, dar nu realizam cu exactitate ce. Toate discuțiile și întâmplările care ne vizau pe noi, luau niște întorsături pe care niciun cel mai mare mag nu le-ar putea prevesti. În urmă cu câteva clipe aruncați în vâltoarea pasiunii aproape am cedat ispitei, dar întotdeauna raționametul mi-a stat mai presus de orice sentiment pasager.

- Iar eu o oarecare...

- Da, care mai e și beată pe desupra!

Tălpile ei acum probabil degerate de la asfaltul rece și de la stratul subțirel de zăpadă și au făcut loc spre portiera mașinii și cu o răsucire discretă a mâinii au pătruns în automobilul nu demult parcat. Ceva din privirea ei lăsată-n jos nu trăda doar umilință ci și o conștientizare subită a adevăratei ei valori. Deși e destul de sadic să faci pe cineva să sufere chiar în ziua în care forțele divine și-au dat acceptul să pătrundă în lume, eu voiam să mă răzbun, iar scopul meu nu suporta amânare sau scuze.

M-am urcat nervos în mașina și am pătruns pe autostrada ce la această oră era ceva mai liberă. Motivul iritării mele bruște nu avea o premisă clară, dar fiecare imagine cu ea răsărită în mintea mea pornea în mine o înflăcărare asupra femeii acestea ce m-a distrus. Atunci am realizat că trecutul nu avea să fie cu adevărat trecut, până ea însuși nu va fi de domenului trecutului.

- Dacă verși în mașina mea cu huse de piele, o să te bat până-ți dă sângele!

Un zâmbet fugitiv în colțul gurii a apărut pe chipul ei deja schimonosit de frică. Genul acela care trăda amărăciune și resemnare în fața destinului.

Orice gest din comportamentul meu îmi urla efectiv că eram un nemernic din pricina faptului că o tratam așa, dar o luasem cu drept de propietate și n-am intenționat să-mi fie niciodată cu adevărat soție, lucrurile degeneraseră tocmai pentru că eu permisesem asta. Urmele de blândețe sau de tandrețe asupra ei se evaporaseră undeva în aerul rece al nopții, iar acum gândind cu mintea limpede și nedistrasă de magia momentului în care ea s-a abandonat în brațele mele judecam că trebuia să fiu în continuare la fel de dur.

- N-o s-o fac, dar dacă ai putea merge ceva mai încet.

Pregătit să-i dau o replică tăioasă n-am reușit să deduc prea bine sunetul ce se auzea în întreaga mașină, accentuând tensiunea ce deja domnea.

- Ce sunet e ăsta?

Chipul ei era alb ca varul când mâinile ei mi-au arătat micuțul obiect. Nu era decât un telefon, lucru deloc anormal ținând cont că toți adolescenții dispun de așa ceva. Ce însă m-a făcut să disper și să realizez că situația era mai gravă decât am prevăzut era numele ce stătea afișat pe ecran.