Paradis în destrămare

Capitolul 16

     Defectele ne clădesc în aceiași măsură sau poate mai mult decât calitățile o fac, pentru că întotdeauna ele ies în relief. Cine s-ar opri în loc să zâmbească dacă tu ai ridica de pe jos o hârtie pe care altul într-o clipă de neatenție a scăpat-o? Probabil nimeni, dar pune-ți întrebarea câți s-ar opri să te blameze dacă tu ai fi cel care într-un moment necugetat ai aruncat-o, stricând astfel aspectul pur al gazonului proaspăt tuns. Oamenii în general au tendința de a privi partea negativă și eu sunt unul din acei oameni. Perfecționist. Acid. Sarcastic. Caustic. Ironic. Arogant. Narcisist.

     Trebuie să faci eforturi pentru a păși pe culmile paradisului, iar pentru a ajunge să stai la taclale cu Lucifer trebuie doar să trăiești. E nevoie de o singură greșeală pentru a-ți asigura locul în Iadul veșnic.

     Amintiri de la ora de cateheză îmi revin în minte, iar comparațiile plictisitoare ale preotului și paralele mult prea inteligente pentru creierul unor copii de șapte, opt ani capătă acum un oarecare sens. Răzbunarea asta avea să mă distrugă și să mă ducă pe drumul pierzaniei? De ce nu eram fericit și de ce lacrimile ei nu mă alimentau așa cum trebuie? Cumva devenisem slab? Un vagin mult prea strâmt mă manipulase atât de tare încât nu mai judecam limpede? Ce se întâmplase cu promisiunile pe care le făcusem de a lungul adolescenței mele? De ce clipa la care visasem atât nu se resimțea așa cum ar fi trebuit?

     Ușa de la baie s-a deschis încet, iar o Kassandra cu părul ud și îmbrăcată cu hainele mele largi și lungi a răsărit de după ușă. Cumva mă comportasem barbar cu ea și eram măcinat de un sentiment de neliniște. De ce mă simțeam vinovat că-i răpisem inocența când prin căsătorie mi se cuvenea acest drept? Prea multe de ce-uri în ecuația asta și nici un răspuns valid. Siguranța îmi dispărea și era cazul să mă îngrijorez. Nu poți reuși în viață fără așa ceva. Siguranța mea de sine m-a făcut să răzbesc în afaceri și să învârt bani cât alții nu visează să strângă-ntr-o viață.

    - Ți-am folosit buretele! A rostit ea cu un glas stins văzând schimbarea mea bruscă.

     Meditând, nu mai eram nici amuzat de situație, nici fericit că obținusem în sfârșit ce-mi doream.

    - E ok, sunt sigur că n-ai vreo boală cu transmitere.

     Privirea ei confuză mi-a confirmat că odată cu demnitatea îmi dispăruse și umorul. De ce am permis să se măture așa cu mine pe jos? Ar fi trebuit să mă ridic de pe ea și s-o las plină de sânge să zacă-ntr-o agonie demnă de milă. Dar nu am făcut-o, am compătimit-o mișcat de fragilitatea ei stupidă.

    - S-a întâmplat ceva?

    - Nimic, dormi doar.

    - Aici?

    - Da. Eu o să-mi găsesc un loc unde să dorm în seara asta.

     Nu i-am mai dat dreptul la răspuns, am închis ușa cu mai mult zgomot decât ar fi normal. Inexplicabil eram nervos și-mi simțeam și gâtul uscat. Mi-am luat cheile unei mașini pe care nu o foloseam în mod normal și am condus cu o viteză mult peste medie la clubul pe care familia lui Mason îl deținea. Nu aveam niciun chef să-i văd cretinului fața, dar în acel club se perindau excesiv de multe fete cu dorință de afirmare, iar în acest moment erau tot ce aveam eu nevoie. Muzica răsuna tare-n boxe și ca o ironie a sorții mă loveam la fiecare pas de câte o blondă amintindu-mi exact de motivul pentru care fug.

    - Alexander!

    - Mason, ratatule! Ce faci?

    - Un domn ca de obicei! Întotdeauna pleci cu manierele de acasă!