Paradis în destrămare

Capitolul 27

    - Mi se pare inuman că stă acolo cu ea de mai bine de 45 de minute fără a ne da vreo veste! Am rostit într-un final după cea mai lungă perioadă de tăcere din viața mea.

     Lăcrimam și nu o făceam doar pentru că mă simțeam neputincios ci pentru că eram ferm convins că vinovat pentru situația creată eram doar eu.

    - Nu mai rezist! Să mergem să întrebăm ce se întâmplă!

    - Alexander liniștește-te, imediat vom avea vești sunt sigură! S-a auzit glasul mereu blând al mamei mele!

     După privirile lor îngrijorate și totuși cercetătoare puteam intui că voiau răspunsuri sau cel puțin o explicație pentru prezența noastră neașteptată în casa lor.

    - Știm că nu e momentul fiule, dar...

     I-am întrerupt tatălui meu întrebarea fără nicio urmă de nepolitație pentru prima dată-n ultimii ani.

    - Am fost s-o caut și n-am găsit-o în apartamentul în care stă acum, așa că am venit aici, iar când am intrat în biroul lui Rhet el o lovea cu piciorele și cu pumnii deși era deja prăbușită-n propriul sânge. N-am știut exact ce să fac așa că am venit aici, a fost primul meu impuls, iar mai departe știți...

    - Știi că ești binevenit oricând, regret totuși circumstanțele. A rostit mama vizibil resemnată.

     Chipul niciunuia nu trăda surpinderea și părea că doar eu am suferit un șoc aflând că micuța faptură nu a fost agresată fizic doar de mine. Resemnarea cu care-și privea soarta de fiecare dată când o umileam nu m-a condus niciodată cu gândul atât de departe.

    - Știai nu-i așa? Am rostit nesigur dacă eram furios sau mă simțeam doar trădat.

    - Da, ei bine bănuiam cel puțin. Mai știi când ți-am zis că am invitat-o la ceai, ea avea un ochi vânăt și o rană în jurul buzei, iar eu am încercat s-o fac să-mi mărturisească, dar ea era foarte rezervată cu absolut tot ce spunea. Mi-am oferit ajutorul, dar m-a respins în mod discret, am vrut s-o ajut cu bani, dar ea insista că nu avea nevoie.

     - Ce alceva ți-a mai spus? Părra supărată, neliniștită?

     - Părea c-o macină ceva. Mi-a spus..

     - Ce ți-a spus?

     - Că în ciuda atitudinii tale reci într-o zi o să mă ierți pentru că eu sunt singura femeie pe care tu ai iubit-o vreodată.

     - De ce nu mi-ai spus toate astea? Am rostit vizibil deranjat de omiterea acestor detalii importante din conversația lor.

     - Am încercat, atunci la hotel, dar tu ai zis că nu prea îți pasă de ea, așa că am preferat să tac nedorind să te provoc mai tare...

     - Asta nu scuză cu nimic că mi-ai ascuns! Am rostit enervat peste măsură în timp ce-mi înfingeam degetele în canapea.

     - O iubești măcar sau ai iubit-o vreodată?

     Întrebarea ei m-a înghețat efectiv pentru că eram foarte confuz în momentul de față. Nu o puteam iubi, deși m-am gândit de foarte multe ori în ultimele ore la asta. Când am văzut-o rănită am simțit o nevoie inexplicabilă de a o proteja și lacrimile ei uneori mă uscau doar nu era posibil s-o iubesc, așa ceva era exclus. Chiar dacă îi ofeream iertarea de care avea atâta nevoie, chipul ei îmi va aminti mereu de incediul acela blestemat și nu vom putea fi niciodată fericiți.

    - Ce simți pentru ea Alexander?

    - Milă. Am rostit impasibil. E o fată cu o situație grea, e chiar trist că nu s-a ales mare lucru de ea.