Paradis în destrămare

Capitolul 28

     Niciodată  nu am pus mare preț pe vorbele mamei până  nu am ajuns în situația de a constata cât de ușor poate ea reflecta realitatea prin câteva cuvinte amărâte. Ura care ți-a invadat sufletul nu-ți va aduce nici împlinire nici satisfacție, răzbunarea o să  te macine pe tine înainte de a-ți dărâma dușmanii pentru că  sub zidul pe care te-ai chinuit să-l ridici zace un suflet bun. Remușcările ucid, remușcările te termină, atâtea situații în care ai fi putut acționa diferit și tot ce ai făcut a fost să  continui cu atitudinea de nemernic.

     Chiar și în al șaptelea ceas micuța ființă  pe care o priveam acum total sfâșiat refuza să  fie egoistă. Mi-a cerut iertare ca și cum viața i-ar fi depins de asta, când rolurile ar fi trebuit să  fie din primă  instanță  inversate. Ce gânduri îi treceau oare prin căpușorul acela micuț și blond? Ce griji o măcinau și de ce insista cu atâta vehemență  să  plece de aici?

    - Îmi poți da niște apă te rog?

     Am sărit în picioare și în mai puțin de câteva secunde am fixat paiul spre buzele ei ce au sorbit cu nesaț lichidul esențial vieții. Oare de cât timp zăcea în pericol de deshidratate? Un mic zâmbet i s-a întipărit pe chip când a privit la cele trei fetițe aliniate pe fundalul roz. Bubbles era preferata ei și eu îi desenasem o pereche de mustăți cu un market permanent din dorința de a o tachina. A fost atât de nervoasă  când a văzut că nu se mai putea face nimic încât a plâns două ore într-un colț al camerei apoi a urcat sus și mi-a spart salteaua cu apă provocând niște pagube mai greu de acoperit. Nu o să uit nici acum zâmbetul acela mândru la gândul că Bubbles a fost în sfârșit răzbunată.

    - Au păstrat-o!

    -  Da și pe mine m-au surprins, totul arată la fel parcă nici n-a trecut timpul!

    - Pereții ăștia mă  intimidează!

     Am râs privind la pereții ce aveau desenați pe fundalul albastru un raliu de curse. Distanța dintre pat și dulap era destul de mare fiind despărțită  de un perete conceput special pentru a masca biroul și micuța bibliotecă  plină de romane și dvd-uri pentru copii. Am apucat la întâmplare o carte din cele câteva zeci care se aflau pe rafturi.

    - Alexander ce faci acolo?

    - Îți căutam o carte să citești! Am rostit impasibil, dorindu-mi să ies cât mai repede cu putință de aici!

    - O carte? M-a privit nedumerită!

    - Da, uite! Am spus întinzându-i un exemplar vechi din "Heidi fetița munților".

      Am zâmbit la alegerea mea total întâmplătoare, gândind câte amintiri se leagă de cartea asta. Când era micuță întotdeauna obișnuiam să îi citesc asta înainte să adoarmă, iar cu timpul a îndrăgit atât de tare povestea încât a devenit obsedată. Mereu compara prietenia noastră  cu cea a lui Heidi și Peter și tot ea spunea că nu ar suporta gândul ca unul din noi să se mute departe tocmai pentru că ne-am vedea rar, așa cum și pe fetița din munți o devasta dorul de bunul ei prieten.

    - Pe asta m-ai învățat să citesc!

     Am oftat cu gândul la ce elevă silitoare era Kassandra atunci când era fetiță și câtă ambiție  a avut doar pentru a reuși să citească  de una singură.

    - Da! Am rostit amuzat și puțin emoționat  de rememorarea acelor timpuri vechi!

    - Vrei să mi-o citești din nou? A rostit cu ochișorii ațintiți spre mine, iar faptul că zâmbea după atât de mult timp m-a convins.

     După câteva fragmente bune din carte și după modul brutal în care Heidi a fost smulsă de lângă  bătrânul ursuz, Kassandra a închis ochii, iar eu continuam să-i veghez somnul privind la părul blond ce era așternut pe toată perna. Buzele erau curbate într-un zâmbet micuț, iar eu mă mulțumeam s-o văd mai degrabă dormind decât supărată pe mine. I-am plasat un sărut pe fruntea micuță știind că nu avea cum să se revolte prin somn.