Paradis în destrămare

Capitolul 20

    Chipul ei angelic nu trăda nici cel mai mic semn al unei eventuale deșteptări. Mă aflam lângă ea și priveam cum șuvițele blonde se răspândesc pe fața albă de pernă. Colțurile gurii îi erau arcuite într-un mic zâmbet și pentru o clipă m-am gândit cum ar fi să-i pătrund în minte pentru a avea acces la ce visează. Dar unele mistere e mai oportun să nu fie dezvăluite și cum cel mai probabil îi bântuiam ziua gândurile într-un mod negativ, măcar în timpul odihnei are libertatea să aspire la ce o face pe ea cu adevărat fericită.

     Evenimentele de aseară îmi răsunau clar în minte, iar imaginile mi se proiectau în fața ca și cum nu trecuseră decât câteva clipe de atunci. I-am plasat un mic sărut pe buzele ei delicate, știind că doarme și un astfel de gest n-ar ridica niciun semn de întrebare. Supărarea mea nu se evaporoase complet, dar fiind ziua ei de naștere mă decisesem că o puteam menaja puțin. Probabil starea mea accentuată de nervi pornea din pricina inconștienței ei în fața pericolelor la care s-a expus. Dacă nenorocitul de Mason nu s-ar fi grăbit să se laude mai repede decât era cazul, probabil nu i-aș fi dat niciodată de urmă, iar ea ar fi aterizat în patul lui ca o oarecare femeie de pe lista lui interminabilă.

     Bucătăria era un teritoriu străin pentru mine, dat fiind faptul că nu știam a prepara nici cele mai de bază rețete. Kassandra era încă sus dormind nestingherită, dar probabil mahmureala va veni la pachet cu o stare de rău și va avea nevoie de îngrijiri serioase.

     Când am sosit cu tava pe care am plasat-o pe noptieră soția mea zăcea buimacă în mijlocul patului și mă privea cu confuzie.

    - Alexander...

    - Da, iubito.

    - Ce s-a întâmplat?

     Păi să vedem în primul rând ai băut ca o inconștientă, ai încălcat fiecare regulă pe care ți-am impus-o, te-ai înfierbântat puțin cam tare și ai decis să ne facem de cap într-o parcare. Nimic important, nimic ce ar merita menționat probabil.

    - Te-ai amețit puțin.

    - Mă doare capul rău.

    - Știu, uite înghite astea! I-am indicat către paharul de apă și pastilele miraculoase pe care le țineam în mâini.

    - Noi doi am făcut...? Privirea ei stingherită nu era lucru de care să-mi fie dor, iar teama de a-și duce până la capăt frazele nu era explicabilă.

    - Deci ți s-a șters din minte incidentul din parcare?

    - Ce am făcut acolo?

    - Ne-am sărutat, adică eu te-am întins pe capotă, dar ți-a plăcut pentru că apoi mi-ai desfăcut cureaua în timp ce stăteai în genunchi și-mi sărutai abdomenul în timp ce îl umezeai cu limba...

     Palmele care îi acopereau fața îmi indicau că ar fi cazul să încetez.

    - Oprește-te, te rog, îmi e așa rușine cu mine.

    - Nu te-am lăsat!

    - Poftim?

    - Te-am oprit!

    - Bine, dar de ce? Credeam că... Tonul ei trăda vădită surprindere amestecată cu neîncredere!

    - Nu aș profita de tine, în halul ăsta! Știu că nu gândeai limpede când mă atingeai seara trecută!