Paradis în destrămare

Capitolul 62

Simt că am zăcut într-un neant acoperit de o perdea de întuneric, în timp ce valuri se spărgeau în jurul meu fără ca eu măcar să mă sinchisesc să observ. Totul în jur nu indica decât confuzie şi nelinişte amară, iar cea mai mică urmă de sunet nu ar fi făcut decât să strice echilibrul imperfect în faţa căruia mă găseam acum. Şi totuşi cum e posibil să minţi cu zâmbetul pe buze şi strigând până dincolo de limitele cerului nişte cuvinte pe care se presupune că le simţi doar de dragul de îndulcirii unui lucru ce se voia a fi mort. Haos. Deziluzie. Deznădejde. Teamă. Frică. Urmele cătuşelor ce-mi sugrumă încheietura.

Câteva secunde mai târziu un sunet de tocuri a răsunat în ecou, iar o respiraţie întretăiată m-a avertizat că urma să se dezlănţuie haosul, propulsarea în iad avea să se petreacă doar în momentul în care eu voi avea curaj să răbufnesc. Chiar şi cu toată dezamăgirea pe care mi-o provocase, era frumoasă. Ochii ei verzi cercetau pe rând fiecare milimetru al camerei acesteia îmbibată de morfină şi moarte şi evitau inteţionat să-mi întâlnească privirea. Părul îi stătea prins într-un coc elegant din care începuseră să i se desprindă şuviţe, dar care o făceau să arate cu mult mai tânără decât era de fapt. Pentru o secundă privirea mi-a coborât în partea de jos, iar ochii au început să-mi ardă. Îmi strângeam pumnii şi blestemam pe cel  care mi-a pus aceste cătuşe punându-mă în postura de a nu putea face nimic.

         Ochii scâteietori ai mamei mocneau şi în momentele astea juram că-n spatele chipului angelic peste care trecuseră anii dansau o suită de diavoli ce-i ghidau fiecare pas.

- Te-ai gândit să apari? Faptul că s-a răstit din prima indica faptul că nimic bun nu avea să se întâmple.

       Broboane de transpiraţie îmi inundau fruntea şi eram pur şi simplu paralizat. Vorbele îmi stătea blocate undeva între creier deoarece nu reuşeam să articulez vreo silabă. Situaţiile care mă depăşeau se iveau rar, de obicei evitam să mă pierd cu firea din teama de a nu fi catalogat drept o persoană slabă, dar în clipa imediat următoare am înţeles că dacă alegi să taci alcineva va vorbi pentru tine.

- Eu pot să explic...

- Bineînţeles că poţi... I-a tăiat-o mama plină de stil, întotdeauna politeţea a fost ridicată la grad înalt în familia Kunt!

- Vreau să...

        Eram cu totul indignat, atitudinea ei pierdută şi glasul stins cu ocazionale bâlbâieli mă făcea să realizez că muritorii de rând ar trebui să fie premiaţi şi ei la Oscar. Indiferent ce carte ar fi ales să joace nu avea nici cea mai mică şansă să-i facă faţă mamei, care în momentele ei de tensiune acumulată era în stare să despice Iadul încălţată cu tocuri.

- Să ce? Vorbeşte odată!

       Tata nu zicea nimic deşi puteam citi pe faţa lui că şi el aşteaptă o explicaţie şi încă una amănunţită. Singura care preluase iniţiativa era mama, restul meditam în tăcere privind de pe margine chiar dacă eram mult mai implicaţi decât ea.

- Să vă explic!

- Este ceva de zis?

- Am nevoie să mă asculţaţi vă rog!

- Nu e al lui nu-i aşa? Tot un bastard porţi şi tu în pântece, de asta ai fugit voiai să eviţi să dai explicaţii! S-a auzit bălmăjind murinbundul pe care nimeni nu părea că-l observă!

        În clipa imediat următoare o venă de pe gât mi s-a umflat şi puteam să jur că faţa mea devenise incredibil de roşie. Vorbele lui Rhett mi-au străpuns sufletul precum un cuţit în carne provocându-mi o leziune greu de acoperit. Kassandra a trecut razant pe lângă mine fără a se sinchisi să mă atingă şi s-a apropiat de patul celui ce se presupune că îi este tată, cel puţin în mod legal.