Paradis în destrămare

Capitolul 17

     Timpul trece rapid, mai ales dacă nu îi oferim valorea pe care o merită. Atât de naivi ne complacem uneori în situații ce ne blochează, gândind că vom trăi veșnic. Dar adevărul este că noi aveam doar certitudinea clipei de față, iar termenul de viitor reprezintă o noțiune abstractă la care doar sufletul nostru tânjește în speranța unor timpuri mai bune. Ideea de bază este că muncim să realizăm ceva de care nu avem garanția că vom apuca să ne bucurăm.

     Mă simțeam efectiv sufocat de pereții biroului meu în care am fost blocat în ultima săptămână și jumătate. Cine zice că șeful e tiranul ce se sustrage de la muncă lăsând totul în grija altora cu siguranță nu știe ce responsabilități imense atârnă pe umerii unui om cu o asemenea funcție. În ultima vreme trăim cu cafea și ajungeam primul la birou, plecând ultimul. Azi făceam ultimele verificări pentru prezentarea cartierului de blocuri pe care urma să-l proectez, iar Horan minunatul meu asociat mă lăsase baltă pe motiv că în seara asta avea prevăzut un eveniment ce nu suferea niciun fel de amânare. Mi-a zis că oricum nu mai e mare lucru de făcut și că are încredere în capacitățile mele de a finaliza totul de unul singur.

     După încă trei ore, cinci cafele băute, nervi întinși la maxim decid că totul era mai mult decât perfect și mă grăbesc să închid ușa biroului în care mi-am petrecut cam cea mai mare parte din viață în ultima vreme.

     Telefonul nu înceta să-mi sune și îl ignoram în mod voit, deoarece Eva după încercarea ei patetică de a mă da în judecată cu scopul de a mai scurge niște bani de la mine, îndrăznea să mă caute deși îi spusesem destul de clar să se ducă naibii pentru că temperamentul ei de târfă infectă mă dezgustă. În sfârșit căpătasem niște timp liber și tot ce voiam eram să ajung acasă și să-mi fac o baie fierbinte apoi să trag un somn bun așa cum meritam. Luni avea să fie o zi importantă deoarece toți membrii erau reuniți și se semna contractul pentru proiect. Dețineam 65% din acțiunile firmei și această afacere avea să mă facă mai bogat decât intenționam că voi ajunge vreodată.

     Când am deschis ușa casei întunericul m-a întâmpinat, iar o singură privire spre ceasul electronic atârnat pe perete îmi indica ora 22:35 p.m. Nu era nicio urmă de Kassandra, iar pe masă nu era întinsă cina pe care ea obișnuia mereu s-o prepare chiar dacă eu nu mă atingeam niciodată de ea. Am urcat până-n camera mea pregătit să n-o sperii cu apariția mea bruscă în cazul în care ea dormea. După incidentul cu pumnul am rugat-o în fiecare seară să doarmă alături de mine, iar ea nu m-a refuzat. Deși nu m-am atins de ea cu nici măcar un deget îmi plăcea s-o privesc cum doarme. Obișnuia să fie ca atunci când eram copii de aia nici unul din noi nu găsea asta ciudat sau incomod. Am avut o singură tentativă de a o lua în brațe, dar mi-am înfrânat-o rapid nevrând s-o mai ating fără voia ei și s-o sperii. Îmi plăcea s-o văd ciufulită dimineața, iar glasul ei puțin răgușit îmi câștiga mereu un zâmbet. Deși relația noastră continua să fie rece din cauza programului încărcat de la birou și a stresului acumulat, m-am străduit să nu mai țip la ea. Într-una din seri uitase ceva în cuptor și am găsit-o plângând într-un colț al bucătăriei crezând probabil c-o s-o cert, dar eram prea obosit pentru a-mi bate măcar capul. I-am spus că e în regulă și că nu mai e necesar să facă alceva pentru că mâncasem oricum. Nu comunicam mai deloc pentru că plecam dimineața la birou înainte ca ea să se trezească și veneam seara mult prea obosit ca să-mi mai bat capul cu alceva decât odihna de care aveam atâta nevoie.

     Părinții mei au încercar să mă mai contacteze în chip de scuză interesându-se de situația Kassandrei și asigurându-mă că dacă am nevoie de ceva ei sunt dispuși să mă ajute. Cum acei oameni nu mai semnficau nimic pentru mine, le-am tăiat-o rapid pentru a nu mai fi pe viitor inspirați să sune.