Paradis în destrămare

Capitolul 52

Odată demult a existat o fetiță cu un zâmbet strâmb și cu niște codițe strâns împletite din care se răsfirau niște șuvițe rebele căreia eu i-am promis fericire eternă. Ani mai târziu exista o femeie cu o stabilitate fragilă căreia i-am adus doar suferință și lacrimi și care continua să-mi rămână alături necondiționat chiar și în cele mai vitrege condiții. Pentru că la urma urmei acesta era substratul iubirii suferința ce vine la pachet cu nesăbuința și orgoliul și pe care tu refuzi să le lași să te înfrângă.

Mă simțeam torturat între acești pereți strâmți și meditând și analizând la tot dezastrul din viața mea, am concluzionat că primul lucru pe care trebuie să-l fac când aveam să scap de aici era să-i ofer Kassandrei un dormitor mai mare sau s-o mut direct în camera mea pentru a mă putea bucura de zâmbetul ei îmbufnat în fiecare dimineață. Am zâmbit ca un psihopat amintindu-mi că nu era deloc cazul ținând cont că ea mereu se trezea înaintea mea preparându-mi micul dejun suportându-mi toanele și mofturile.

Un paianjen uriaș țesea o pânză în jurul unei muște și nu puteam remarca puterea cu care se zbate prada pentru a scăpa din gherele morții. Similaritatea situației mi se părea hilară pentru că la fel ca în viață în cazul de față cei slabi sunt doborâți de cei puternci, iar renunțarea la luptă nu făcea decât să-ți aducă mai repede moartea. Dar zbaterea în lupta pentru viață chiar și în agonia morții a micii insecte ce evident nu mai avea nicio șansă  m-a făcut să mă întreb dacă moartea în esență e mai diferită decât puteam noi concepe fiindcă la urma urmei ai altă satisfacție când îți dai ultima suflare știind că ai făcut orice ca să amâni momentul.

Pânza de păianjen ce se încolăcea la nesfârșit și se întindea lipicioasă asupra-ți nemaidându-ți nici cea mai mică șansă să te eliberezi semăna a naibii de mult cu tot ce trăiam eu. Era cumva posibil ca Kassandra să fie mica pradă, iar eu să reprezint prădătorul ce am țesut în jurul ei o pânză de capcane pe care ea nu va putea niciodată să le răzbată fiind condamnată să rămână captivă pentru totdeauna în uneltirile țesute de alții. Dacă ar fi fost liberă să-și croiască propriul drum m-ar mai fi ales pe mine?

-    Kunt? Ai o vizită! A rostit în batjocoră gardianul ce păzea cușca în care eram blocat de mai bine de trei zile!

M-am ridicat și am așteptat să fiu încătușat ca orice infractor de rând în drumul spre propria agonie. Îmi erau refuzate telefoanele, mâncarea cu gust de carton mă slăbea, iar un avocat nu se vehiculase în nicio discuție, mă simțeam abandonat și bătut de soartă și nu puteam să nu mă întreb dacă se gândea cineva la mine.

Am fost dus într-o cameră ce era mult mai strâmtă decât cele în care mi se luaseră declarații și paradeclarații și când gardianul a rostit tâmp 10 minute, am putut da ochii în sfârșit cu părinții mei. Mi-am dat ochii peste cap știind că urmează o dojană de tipul celor așa te-am educat, iar eu aveam să remarc caustic că de educația mea s-au ocupat în principal alții. Amândoi păreau ca scoși din revistă, iar ochelarii mamei de câteva sute de dolari au fost scoși în mod dramatic și puși în geanta Chanel de culoare roz sidef. Mă simțeam stânjenit ținând cont că ultimul meu duș fusese făcut înainte de a fi adus aici și eram în mod clar nebărberit încercănat și revoltat pe toată situația asta. M-am așezat jos și am oftat a resemnare când i-am văzut cu mă priveau stânjeniți. Probabil nu se așteptau să recidivez și să ajung din nou în situația de a fi arestat.

-    V-ați amintit de mine! Am aplaudat frenetic!

-    Nu fi imperinent fiule! A rostit tata pe un ton glacial amintindu-mi de observațiile pe care i le făceam eu mereu Kassandrei, în postura de ordonant era amuzant, dar în cea de executant era de a dreptul trist!