Paradis în destrămare

Capitolul 64

Capul îmi vâjâia și ca prin vis auzeam o sonerie deranjantă, iar cu fiecare secundă nenorocită ce se scurgea gândul îmi zbura doar la clipa-n care avea să se oprească. Dar socotetile mele nu se potriveau din câte se pare, pentru că nenorocirea aia continua să sune și să mă trezească.

— Astăzi? Ce dată e? Am  încercat să  întreb dar persoana de la celălalt fir, mă lăsase cu vorba neterminată.

Dezmeticit am încercat să arunc o privire de ansamblu, dar tot ce puteam distinge era dezastrul pe care singur îl cauzasem, cioburi, haine, lucruri distruse, geamuri lipsă, reacții nervoase și multă furie. Coborât în sufragerie m-a izbit un iz enervant de aer curat, deranjant pentru nasul meu obișnuit cu mirosul pregnant de alcool.

Un sunet, categoric mai enervant decât alarma ce mă trezise parțial din morți, se distingea în grădină, iar o adunătură de baloane colorate, jucării și aperitive-n formă de bărcuță tronau pe masa destinată servirii mesei de dimineață.

— Cred că glumești, fă chestia aia să tacă Mira!

Mi-a aruncat o privire urâtă și a încercat să-i dea un reset chestiei pe care am încercat cu atâta prisosință s-o ignor.

— Au mai sunat de la protecția copilului?

— Da, domnule, vor veni miercuri pe data de...

Am oprit-o enervat deja de cantitatea de informații, era prea devreme ca să pot procesa.

— Amintești cu o zi înainte când n-ar trebui să mai beau!

— Bună Alegz! A rostit micuța chestie ce se îndopa acum cu o brioșă cu glazură albastră! E ziua mea, vrei să ne jucăm!

— Nu mă joc cu tine! I-am replicat acid! Adulții au alte pasiuni! Am rostit sarcastic privind spre fundul Norei!

— Nu suntem prieteni? A rostit trist!

Micuțul enervant vorbea rar, nu avea prieteni și mereu când mergea la grădință stătea izolat într-un colț vorbind cu jucăriile pentru că toți copii îl evitau, dar în preajma mea nu-i mai tăcea gura. Avea impresia că suntem prieteni pentru că s-a întâmplat să rămânem odată singuri și l-am lăsat să se joace cu una din dronele mele pe care a și izbit-o de un copac, în rest îl evitam cât puteam.

Am vrut să-i arunc o privire din care să înțeleagă totul, dar ochii lui umezi mă săgetau în continuu așa că am rostit:

— Eu n-am prieteni, sunt un lup singuratic!

Înainte să plec am prins-o pe bona lui din spate,  pentru a fi sigur că înțelege mesajul și a știa că salariul  umflat e și pentru alte servicii ce nu pot fi trecute pe fluturașul de salariu.

Mă înțepa capul, priveam în ceață, pierdusem șirul zilelor, habar n-aveam în ce lună mă aflam și dacă n-aș fi văzut magnolii înfloriți aș fi pariat că e încă iarnă. Butonam rapid telefonul în timp ce mă aflam la volan și încercam să amintesc adresa, zăresc sute de apeluri și mesaje pe care aleg să ignor. Distanțarea socială face bine psihic, iar cu cantitatea de alcool combinată în cantități industrială alcătuiesc un  pachet perfect.

Deja simțeam un nod în stomac, mă sustrăsesem luni de zile de la chestia asta, dar azi era impedios necesar să particip aparent. Renunțasem să mai am pasiuni sau să sper, singurele lucruri cu care-mi mai ocupam timpul erau fumatul, îmbătatul și bona a cărui nume nu reușeam să-l rețin și care încerca mereu să se gudure pe lângă mine de parcă o angajasem să aibă grijă de mine.

Trebuie să te ții de plan, îmi tot repetam în minte și-mi doream să nu fiu impresionabil în fața doctorului și în fața ființei a cărui nume nu merita să-l menționez și care-n scurt timp va dispărea definitiv din viața mea lăsând în urma ei tone de greșeli și amintiri. Mă simțeam ca un pustnic ce iese pentru prima dată la civilizație după mulți ani. Arătam impecabil, deși eram îmbracat lejer, strărneam admirație și-n sinea mea mă bucuram că nu mi-am pierdut din șarm, dar pe interior eram un dezastru. În jurul meu s-au dărâmat niște ziduri pe care nici n-am avut în plan să le construiesc, iar faptul că asta mă afecta mai tare mă rodea pe interior.