Paradis în destrămare

Capitolul 15

     Privind-o realizam în ce stadiul josnic ajunsesem dacă reușisem printr-un act inconștient să-i fur inocența, doar pentru a-mi satisface mie nevoile trupești. Îmi doream să-i pot opri lacrimile și să-i pot sufla pe genunchi așa cum o făcusem de multe ori când eram copii. Dar nimic nu mai puteam fi îndreptat acum pentru că fiecare picătură sărată ce izvora din ochii ei frumoși îmi era datorată mie.

    - Cum de ai fost virgină? Adică nu pricep...

    - Am doar 17 ani în curând 18...

    - Da, dar fetele din generația asta fac mult mai devreme pasul ăsta.

    - Cred că am așteptat pe cineva special, voiam să mă îndrăgostesc și să mă dăruiesc lui cu totul, trup și suflet.

     Nu cred că era conștientă că punea sare pe rana pe care singur am deschis-o, dar în acele clipe mă simțeam cea mai josnică ființă ce a călcat vreodată pe Pământ.

    - Kassandra eu..

    - Nu mai contează, a trecut...

    - Te rog nu mai plânge...

    - Sunt o miorlăită nu-i așa? Plâng din orice fleac, ar trebui să fiu mai puternică, ăsta e probabil motivul pentru care nimeni nu mă vrea în preajmă.

    - Kassandra...

    - Nimeni nu ar timp să asculte povești triste și să panseze rănile sufletului, lumea nu se va opri niciodată-n loc pentru durerea ta.

    - Nu am vrut să-ți fac toate astea, dacă aș fi știut...

    - Și celelalte? Mă întreba senină și totuși pierdută-n șirul gândurilor.

    - Celelalte, doar nu am nicio scuză știu. Conștientizam că sunt lipsit de logică, dar durerea ei rupea efectiv ceva din mine.

     - Am încercat Alexander știi? Dar tu întotdeauna erai prea indiferent să observi. Pregăteam micul dejun dimineața, cafea, tot ce obișnuia să-ți placă ție, chiar și cina o preparam, făceam curat doar ca să fii tu mulțumit de locul în care stai, nu am emis pretenții financiare, am plecat întotdeauna capul, doar pentru a remedia lucrurile între noi. Dar tu întotdeauna găseai un cusur și știi de ce? Pentru că întotdeauna e mai ușor să contabilizăm lucrurile rele decât cele bune. Dacă cineva se comportă drăguț cu noi nu observăm fiindcă indirect aveam impresia că e de datoria lui să facă asta. Dar eu Alexander nu îți sunt ție datoare cu nimic, mă absolv de aceste obligații și nu ai decât să trăiești singur măcinat de propria răzbunare, ignorând lucrurile pentru care merită cu adevărat să trăiești.

     - Niciodată nu ți-a păsat cu adevărat de mine și dacă ai fi dus-o încă bine în veci nu te-ai fi obosit să îndrepți lucrurile.

    - Asta așa e, pentru că eram prea mică și nu conștientizam cât te-am rănit și ce declin ți-am produs.

    - Taci, vorbe sunt sătul de ele!

     - Trebuie să mergi s-o vezi!

     - Poftim? Ce te-a apucat ce e în neregulă cu tine?

     S-a ridicat încet de pe canapea cu ceva greutate și și-a căutat din priviri hainele sfâșiate și aruncate de mine la întâmplare. Abia se mișca și în ciuda durerii observam cum încearcă să-și păstreze forța. Simțeam nevoia s-o ajut, dar ceva din interiorul meu îmi transmitea că ea nu voia sub nicio formă s-o fie atinsă acum.

    - Nu te mai forța, te doare încă. De ce te-ai ridicat?

     - Sunt lucruri mai importante decât mine acum.