Paradis în destrămare

Capitolul 24

     Melodia asta 🖤♥️⬆️!
      În inimă pot exista adesea lacrimi ce nu reușesc să ajungă până la ochi. Suferința în tăcere e mai aprigă decât orice răbufnire emoțională manifestată prin plâns. Dacă sufletul îți este învăluit în ceață și tu ești nevoit să te lupți singur cu asta, dispui de o forță necomporată pe care habar nu aveai c-o deții.

     Există momente la care am reveni iar și iar, există fracțiuni de secundă pe care le-am modifica și nesăbuințe pe care le-am îndrepta dacă ni s-ar oferi șansa. Dar răul făcut nu poate fi șters și de cele mai multe ori nici îndreptat, de aceea tot ce ne rămâne de făcut este să privim spre orizont sperând că există un plan mai bun pentru noi.

     N-am fost niciodată credul sau nerealist, iar stadiul deblorabil în care mă regăseam acum mă măcina încet.  Pentru prima dată simțeam că nu vreau să trăiesc etern surâzând amar la cuvintele ce până nu demult le blamam. Se zice că nu știm niciodată cât de nefericiți suntem de fapt până nu cunoaștem o altă față a vieții.  La urma urmei cum să realizezi tu cât de trist ești dacă tu toată viața ai făcut niște lucruri cu care fiind atât de obișnuit ai ajuns să le asociezi involuntar cu fericirea.

     Mare parte din copilăria mea s-a petrecut pe meleagurile Angliei, dar fiind iarăși aici pe balconul unui hotel de lux în postura de client mă simțeam străin și total pierdut. Fumam încet, iar fumul toxic eliberat de mine se risipea precum speranțele la timpuri mai bune.

     Puterea cere sacrificii și aduce cu ea grandoare, te propulsează înălțându-te, dar nu-ți garantează nimic concret. E doar o chestie relativă dobândită greu ce poate fi pierdută ușor.

     Uram locul ăsta din străfundul sufletului meu deși priveleștea era amețitoare. Toate amintirile și necazurile au început și aveau să se sfârșească aici. Poate cu puțin noroc nu voi mai fi vreodată silit să calc în locul ăsta blestemat ce a contribuit la nefericirea mea atâția ani. Mă iritau zgomotele făcute de mașinile care treceau, accentul pe care eu îl pierdusem până la cea mai mică urmă, micul dejun specific blestemat și de a dreptul grețos, cutiile de ceai cu fața reginei, toate astea mi se păreau stupide și de a dreptul ridicole, umorul englezesc și răceala oamenilor care-și zâmbesc cu atâta discreție și răceală încât par a-și calcua fiecare gest.

     Presa de scandal vuia, iar familia Kassandrei sau tatăl exmilionar era în centrul tuturor știrilor ce țineau prima pagină. În urma altei manevre total neinspirate a reușit să acumuleze datorii exorbitante pe care acum era silit să le achite. Practic familia ce odată avea un renume și se lăuda cu originile alese a fost declarată falimentară, iar lucrurile și bunurile lor au fost scoase la vânzare până la cel mai mic obiect. Licitația avea să aibă loc în după-amiaza asta, iar eu eram cel mai dornic dintre toți partipanții.

     Îmi doream să mai fac o ultimă mișcare înainte a da uitării pentru totdeauna acestă poveste. Răzbunarea mea se va răsfrânge involuntar asupra tuturor membrilor din familia asta blestemată datorită căruia am pătimit atâta.

     Trecuseră aproximativ trei săptămâni de când despărțirea noastră survenise și aproximativ una de când primisem actele de divorț semnate așa cum am cerut. Soția mea renunțase la orice pretenție financiară în ciuda situației ei grele, iar asta m-a surprins profund. Cumva lipsa ei de interes față de bunurile materiale era ciudată mai ales în contextul dat. Probabil e atât de pornită pe ideea de a mă scoate definitiv din viața ei, încât dorește soluționarea rapidă. Aplecat asupra foilor pe care nici acum nu le-am semnat, amânând la nesfârșit momentul mă gândeam la întorsătura ciudată pe care au luat-o lucrurile.

     Căsnicia asta a traversat momente de cumpănă multe, dar a fost presărată pe alocuri și cu clipe de fericire. Mi-am scos telefonul și am privit ecranul pe care sălășluia singura poza pe care i-am făcut-o vreodată pe parcursul căsniciei. Era ciufulită și îmbufnată și era îmbrăcată cu una din bluzele mele ce îi venea mult prea largă. În momentele în care realizăm ce lucruri valoroase pierdem,ajungem să prețuim mai mult fotografile. Ele imortalizează momentele fericite la care tânjești cu atâta disperare să te întorci și rămân la fel, indiferent de timpul care trece. O urmă de regret m-a cuprins când am realizat că singura amintire concretă ce mi-a rămas cu ea este această fotografie și că zâmbetul ei timid nu mă va mai întâmpina în nicio dimineață când prea moroconănos ca să-mi pese și o ignoram total.