Paradis în destrămare

Capitolul 45

Sunetul ploii ce bătea în geamuri ajunsese oficial la stadiul de cel mai deranjant sunet pe care timpanele mele îl puteau resimți. De aia am urât cu atâta patos locul unde m-am născut, Anglia era un loc minunat dacă priveai în ansamblu la toată istoria ce stătea în spatele ei și la posibilitățile pe care ți le putea oferi, dar vremea era acolo cel mai negru coșmar. Pentru niște copii ce aveau de dimineață până seară chef de joacă, întreruperea din orice activitate datorită condițiilor meteorologice nefavorabile era un adevărat vis.

Eram epuizat, nedormit, deshidratat, flămând, disperat și-mi venea să dau cu pumnul în pereții ce nu garantez că nu vor ceda. Construcția era făurită prost, iar sistemul de compartimentare era un adevărat coșmar. Mă săturasem de gustul sărat al apei de ploaie și mă simțeam abandonat în mijlocul unui potop. Cu cât au trecut zilele s-au diminuat și speranțele, hrana ce a fost reprezentată de niște conserve prăfuite ce surprinzător nu ne-au ucis era pe terminate, iar ultimele fărâme de mâncare le păstram oricum pentru singura persoană ce mă mai ținea-n viață în mijlocul acestui iad. În primele ore am sperat că telefonul mobil îmi va fi identificat, iar ei vor da de urma noastră, dar cu cât trecea timpul cu atât realizam că nici nu încăpea vorba de așa ceva.

Eram în mijlocul pustietății la marginea unei păduri și din puținele cercetări pe care le-am putut face în timpul reprizelor de somn ale Kassandrei care erau ceva cam prea dese, n-am reușit să descopăr vreo cale de acces afară din jungla asta. Nu știu cum putusem să fiu atât de idiot și să virez greșit, dar asta avea să mă coste scump. Răscolisem fiecare colțișor din baraca asta și nu reușisem să găsesc multe lucruri care să-mi fie necesare. Mai era doar pivnița de care nu reușisem să mă ating dat fiind faptul că nu mai dispuneam de nicio lanternă sau capăt de lumânare, am preferat să evit acea suprafață de casă ce oricum îmi trezea sentimente stranii.

Priveam spre trupul Kassandrei ce stătea în continuare inert pe canapeau veche și care părea mai slab decât ar fi normal. Mă uram pentru greșeala colosală pe care o făcusem și deși încercam să mă mențin optimist șansele ca Kassandra să-și revină fără un ajutor specializar erau infime. Uneori vomita, alteori se trezea și delira, iar uneori mă implora să n-o las singură abandonată pe aici, uneori își revenea și deși părea extenuată îmi vorbea și-mi zâmbea deși ochii ei îmi transmiteau că e conștientă că eram blocați la mijlocul unui dezastru.

Capul ei se odihnea pe pieptul meu și priveam la ea cum doarme măsurându-i respirațiile întretăiate. Îi mângâiam delicat părul ciufulit și îi plasam ocazional săruturi pe creștetul capului. Iubeam s-o privesc cum doarme tocmai pentru inocența pe care o emana și care-mi făcea fiecare coardă a inimii să se relaxeze. Deși starea ei de sănătate era precară, semnul unei ușoare reveniri s-a cunoscut încă de când am auzit-o mârâind ca o fetiță mult prea alintată.

- Mmm...

- Somnoroaso, mult mai dormi!

- Scuze! A spus ea frecându-și ochii și țintuindu-mă cu o privire încruntată!

- Pentru ce? Am rostit amuzat!

- Pentru că-mi permit să dorm și nu umblu noapte de nebună trăcănind prin casă!

- Pardon? Am rostit revoltat!

- Încă sunt sceptică! Ce anume speri să găsești?

- Nici eu nu știu exact! Ceva care să ne scoată de aici!

- Și n-ai descoperit încă vreo mașină a timpului blocată în vreun dulap?

Am sfedelit-o cu privirea la auzul ironiilor ei lansate într-un moment de maximă disperare.