Paradis în destrămare

Capitolul 21

     Nu poți condamna pe nimeni pentru mediul în care te-ai născut, dar te poți blama pe tine pentru viața pe care o alegi s-o trăiești. Aparent tu nu ești slab, dar influențele celor din jur care-ți pun la îndoială capacitățile te fac și pe tine să devii descupănit și să abandonezi o luptă pe care ai început-o cu atâta curaj.

     Regretele ce sunt de fapt ele? Niște nori risipiți de fum ce scânteiază slab sub fărâma de speranță ce obișnuia să zacă în învelișuri goale. Niciodată nu am fost bun la filozofie, nici extraordinar de inteligent și probabil dacă cineva ar avea acces către propiile mele gânduri m-ar trimite undeva departe spunându-mi că sunt un dobitoc notoriu. În stadiul în care am ajuns, nu m-aș folosi de niciun mijloc ironic pentru a-l contrazice, ba chiar l-aș aproba.

     Dincolo de carapacea goală în care zac oasele ce în curând își vor găsi odihna acoperite de pământ, am și eu un suflet sau obișnuiam să-l am. Vremurile alea apuse par atât de obscure, încât și mizeria din prezent pare mai îmbietătoare decât ce obișnuiam eu să reprezint.

     Există persoane ce trec pasager prin viața noastră și ale căror cuvinte au o așa infimă importanță încât te desprinzi de ele, înainte de a le fi dat măcar libertatea să te abondoneze. Dar există oameni ce stau la marginea celeilalte categorii și care te vor răvăși prin simpla lor apariție acum, mâine și peste douăzeci de ani. Indiferent de cât de mult te vei zbate în acel război lăuntric inutil, ele vor fi tot acolo, iar durerea lor va fi durerea ta.

     Mă decisesem să fac călătoria pe care atăția ani am amânat-o din frica de a nu deschide iar o rană ce oricum nu s-a închis niciodată. Femeia căruia noi i-am distrus viața urma să ne confrunte după atâția ani, iar lucrul ăsta mă neliniștea mai mult decât se lăsa să se vadă. Soția mea căruia nu mă obosisem să-i comunic destinația călătoriei noastre mă urma tăcută în avionul  ne va conduce spre evenimentul ce avea să ne răstălmăcească viețile.

     Deși apreciam tăcerea din parte unei femei, tocmai pentru că găseam asta o fantezie nerealizabilă pierdută-n sfera visului, exista un glas pe care mi-ar fi plăcut să-l aud. De fapt la cât de tensionat eram în aceste momente, orice tip de conversație mi-ar prinde bine, fie ea și despre ultimul model ridicol de geantă.

     Dar așezată pe un scaun și privind stingherită pe geam, se afla o femeie pe care nu aș fi putut-o încadra în niciun tipar și nu din pricina faptului că ar fi ciudată, că o găseam atât de diferită. Forța ei izvorâtă de nu-mi dau seama unde mi-a fost dovedită-n multe situații, demnitatea cu care înfrunta vitregiile vieții și stoicismul cu care care accepta fiecare umilință de a mea trezeau în mine un soi de admirație inexeplicabilă față de ea. Deși o condamnam în continuare pentru tot ce am pătimit din cauza ei, mă simțeam confuz când aveam ocazia s-o văd zâmbind sau râzând. Nu făcea asta des, dar în rarele momente chipul i se schimba luminându-se și căpâtând aspectul fetiței fericite de altădată.

     După monologul ei dramatic de la masa noastră de prânz, nu i-am mai adresat decât fraze scurte și succinte. M-am apropiat de scaunul ei și i-am privit fața ce trăda o mină serioasă și tristă. Părea concentrată pe ceva și nu părea să-mi observe prezența.

     O urmă destul de adâncă de regret mi-a străbătut sufletul la gândul că nu m-am putut abține să n-o tratez urât măcar azi când era ziua ei de naștere.

    - La ce te gândești?

    - Nimic special! A rostit ea total absentă, continuând să-și țină ochii ațintiți spre geam.

    - Merită menționat!

    - Ce vrei? S-a întors ea în continuare serioasă.

    - Mă plictisesc!