Paradis în destrămare

Capitolul 57

Am privit în ochii ce mi-au readus liniștea dar m-au făcut să mă pierd, fără explicații clare și fără intenții necurate. Ochii aceia mari, a căror pleoape nu erau încărcate cu vreo urmă de machiaj inutil ce n-ar face decât să știrbească frumusețea pură ce mi se afișa mie, ce priveau fascinat spre irisurile acelea verzi ce-mi insuflau o multitudine stări și care mă duceau pe culmile extazului pentru a mă coborî apoi la gradul de muritor. Prin prisma ei am reușit să disting sensul acelor poezii cu care mă încărca doamna Robbinson în liceu când mă amenința că voi ajunge la vorbele ei. Și cum se putea ca din calcule totul să se fi preschimbat în metafore și versuri cu rimă albă? Simplu, subtil pentru că ea însăși era poezie, și-mi era poemul preferat pe care voiam să-l simt și după care avea să tânjesc mereu fiindcă mi se amprentase pe suflet.

Îi vedeam degetele ce se plimbau stingher pe butoanele ce stăteau dispuse pe bordul mașinii. Le apăsa pe fiecare cu fascinația unui copil de cinci ani ce descoperise un nou joc care se preconiza a-l ține ocupat. Aerul condiționat, geamurile, alarma toate porneau inducând același dezastru care-mi chinuia mie interiorul, aparent nici mașinii acesteia nu-i putea da pace. Va coborî jos și va lasă în urmă esența parfumului ei și această clipă efemeră, iar aceste câteva momente mă vor face mereu să-mi amintesc că ea a fost aici și trist printre gânduri și sticle de alcool vărsate îi voi mai putea simți ca prin umbră parfumul.

În urmă cu câteva luni, eram ferm convins că iubirea e o noțiune de basm menită să mențină iluzia unor oameni ce erau prea slabi pentru a accepta realitatea. Acum privind în ansamblu îmi vine să râd de naivitatea de care dădeam dovadă atunci. Niciodată nu am pus mare preț pe ideea de mariaj, motiv pentru care nici nu am luat nunta cu Kassandra în serios dar de a lungul acestei căsnicii am avut de înfruntat o serie de vitregii ce mi-au demonstrat că singura persoană pe care vreau s-o am în permanență alături era ea. În modul ei timid și copilăros, fetița asta mă fascinase și deși nu era prototipul meu de femeie perfectă simțeam că era mai mult decât puteam cere. Ciclul vieții este întotdeauna ironic cum altfel să simțim că trăim cu adevărat nu?

    - Multe din ele nu fac nimic! A rostit ea îmbufnată!

    - Sunt combinații! Am rostit amuzat!

    - Deci și ele sunt un cuplu?

    - Butoanele?

    - Da! Vezi tu separat nu au nicio utilitate, dar împreună pot realiza lucruri uimitoare!

Priveam amuzat și un chicotit mi-a scăpat ascultându-i explicația ce deși în ansamblu putea părea ridicolă avea incredibil de mult sens mai ales venind din partea unei persoane așa inocente cum era ea.

    - Nu mai râde! Și-a luat ea mina ei îmbufnată!

    - Nu râd, doar că ești adorabilă!

    - Nu sunt adorabilă nu mai am șapte ani, sunt o femeie acum și vreau complimente pe măsură!

Am ridicat mirat dintr-o sprânceană privind cum se chinuia în zadar să-și desfacă centura pe care o obligasem s-o poarte.

    - A da?

M-am apropiat de ea și am asaltat-o și nedându-i timp să se mai ferească și am început s-o gâdil, iar ea să râdă cerșindu-mi îndurare.

    - Alexander! Lasă-mă!

    - Scuze iubito, dar nu mai ai șapte ani ar trebui să fii imună la gâdilat!

    - Nu pot fi imună la gâdilat, tu știi unde să mă atingi!

Am rânjit pervers și pentru câteva clipe mâinile mi-au rămas blocate pe talia ei îngustă.