Paradis în destrămare

Capitolul 46

Stăteam și priveam în gol așteptând ca doctorul să se termine de jucat cu branula ce-mi străpungea brațul. Așteptam de ceva vreme și începeam deja să mă impacientiez privind cum inclusiv asistenții se perindau în jurul meu și mă priveau cu o oarecare compătimire.

- Suficient! Am rostit într-un final spre doctorul ce acum studia cu minuțiozitate un dosar!

Și-a ridicat capul din foile alea doar pentru a mă străpunge câteva secunde cu privirea, modul în care-și învârtea ochii trăda o superioritate ce pe mine personal mă dezgusta. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce se întâmplase după găsirea noastră fiindcă filmul meu de rupea undeva în pădure cu mine holbându-mă la Kassandra ce dormea desupra mea și pe care încercam cu orice preț s-o protejez din calea frigului.

Toți mă priveau straniu și parcă fiecare ezita să-mi răspundă, ocazional schimbau priviri din care nu puteau distinge mare lucru, iar răbdarea mea trecuse demult de limită. Fusesem imobilizat cu niște elastice de brațe și de picioare sporindu-mi senzația că aș fi un leu blocat într-o cușcă.

- Să vorbească unul odată! Am rostit și mai mânios pentru ca apoi să pot distinge vag cuvintele doctorului!

- Trebuie să-l sedăm din nou! Are ieșiri violente ce nu pot fi controlate!

- Am așteptat o săptămână să se trezească pentru ca acum să-l sedăm iar!

- Cine e doctorul aici domnișora asistentă? Ori te supui ori pleci!

Și atunci l-am simțit acul ce-mi străpungea vena și confuzia ce mi se instala treptat treptat în fiecare arie a creierului. Traversam lumea viselor și simțeam că plutesc spre un alt tărâm unde nu există nici durere, nici suferință și nici primejdie și nici tentație.

M-am trezit amețit și neputând vizualiza alceva decât fereastra ca punct de reper, am realizat că dormisem ceva cam prea multe ore. Sedativul ăla mă țintuise la pat și nu aveam nici cea mai mică idee ce se întâmplase în timpul în care am fost adormit. Cumva asistenta aia menționase ceva de o comă sau era totul doar o proiecție a imaginației mele?

Când am auzit sunetul tocurilor caracteristice răsunând în ecou pe pardoseală holului pentru ca mai apoi ușa să se deschidă, am știut că răspunsurile mele aveau să vină la pachet cu o dojană caracteristă și a cărei categorie de vârstă o depășisem totuși demult. Era ea, impecabilă, cu niciun fir despicat sau deranjat din adunătura de bucle ce i revărsa pe spatele-i drept, deși purta un halat caracteristic spitalelor ce era obligatoriu pentru fiecare pacient, am putut distinge o rochie mulată de un albastru marin ce i se așeza pe corpul ce nu-i trăda deloc vârsta. S-a șezat ezitant pe marginea patului meu și dacă nu i-aș fi observat urme scurse de machiaj aș fi putut jura că era întruchiparea perfecțiunii. La ea rochiile nu se șifonau, coafurile arătau întotdeauna distins și zâbrtu-i calculat era accesoriul ce o însoțea peste tot. Astăzi ceva la ea părea diferit, o puteam simți că era abătută și deznădăjduită, iar adunătura de branule ce-mi brăzdau în continuare brațele păreau s-o preocupe în deosebi.

- Băiatul meu! A rostit aceasta pe un ton fals ce încerca să mascheze o evidentă suferință!

De ce încercau femeile să pară puternice în situații ce evident le puteau doborî? Doar așa de dragul situației și pentru a-și contura imaginea de femeie atotputernică? Dacă și bărbați au lacrimi, e evident că ființe mai gingașe sunt îndreptățite să plângă câte vor ele de des. Meditând la mama ce mă privea în tăcere, am realizat un lucru pe lângă faptul că toți încercau să ocolească adevărul. Dacă paralizat nu eram și organele mele au rămas intacte, mai exista o ființă pe a cărui bunăstare n-a adus-o nimeni în discuție.