Paradis în destrămare

Capitolul 39

      Demult când soarele se odihnea la umbra nucului bătrân despre care se râspândiseră atâtea legende și sub care obișnuiam să-mi găsesc alinarea în momentele tulburi, am fost și eu un copil ca oricare altul. Nu eram nici special și probabil nici sclipitor de inteligent, dar aveam o naivitate blândă ce mă deosebea de restul și-mi oferea doza mea de unicitate. La urma urmei ea există în fiecare dintre noi, dar trăsăturile comune ce constituie defectele ies mai rapid în relief, iar ochii superficiali și incapabili să privească dincolo de ambalajul ce ne adăpostește atât de devotat oasele, oferă o etichetă pe care vei fi surprins mai târziu să constanți că n-o meriți. Am avut o inimă curată și devotată capabilă să sacrifice și să purifice doar pentru a vedea niște ochi micuți și tulburător de verzi cum zâmbesc. Câtă confuzie afișa atunci când îi spuneam că ea zâmbește întotdeauna cu ochii și nu cu dinții. Era probabil prea micuță să realizeze cât de frumos sclipeau și cât de repede o trădau acele micuțe bolte de malachit.

      Îmi plăcea să explorez, să cutreier în căutare de nu știu exact ce și să mă avânt spre nicăieri, eram ingenios și energic, radiam de fericire și-mi îmi era imposibil să cred că toate astea se vor sfârși într-o zi. Zilele copilăriei erau întotdeauna la fel într-un mod ciudat de diferit, intensitatea lucrurilor se resimțea mai lent și mult mai intens. Pentru clipele la care mi-ar plăcea să mă întorc m-aș împrieteni cu timpul. Aș face un pact cu el și nu l-aș ruga decât să-mi mai permită să mă bucur odată cu aceiași intensitate cu care puteam resimți fericirea cândva.

-    Alexander cât durează eternitatea?

-    Uneori doar o clipă Kassandra!

      Mai știi ce spuneam despre o micuța cu ochi verzi care-mi însenina zilele ploaioase din Anglia mereu mohorotă? A cărui ochi erau meniți să topească și ghețarii din Atlantic, dar și mie sufletul? Care alerga desculță prin iarba umedă dispusă să înfrunte o viitoare răceală doar pentru o clipă efemeră de fericire absolută? A cărui codițe mereu împletite zburau răzleț și a cărei rochiță albă era întotdeauna șifonată și pătată în ciuda eforturilor mulțimii?

      Fetița aceea a involuat într-o femeie superbă și oricât de bizar ar putea suna asta, inocența i se risipise treptat și cicatrici au început să-i brăzdeze inima. Cu fiecare zâmbet fals și speranță risipită durerea i se accentua pentru că ea a încetat să mai râdă și să mai simtă, făcea totul mecanic și uita să trăiască, ea doar supraviețuia. Încetase să se mai preocupe de propria fericire și alerga dar nu prin rouă ci alerga cu scopul precis de a-i face fericiți pe alții și după fiecare sacrificiu primea din partea lor doar dispreț și repulsie. Nimănui nu-i era necesară, dar tuturor le era utilă. Paradoxal sau nu, maturitatea a risipit acele promisiuni pe care cu atâta înverșunare le rostea.

-    Alexander? Când noi o să creștem  mari tu o să mă mai iubești?

-    Mereu și întotdeauna Kassandra!

      Câte vise eșuate și risipite stăteau în spatele acestui copil căruia toată lumea îi tăiase aripile, smulgând inițial câte o pană și sfârșind prin a o schingiui provocându-i un handicap interior a cărui sechele o vor urmări etern. Și așa cu fiecare zâmbet, intensitatea durerii creștea și cu fiecare pas făcut o dărâ de sânge era lăsată în urmă. Mereu și pentru totdeauna ajunsese o sintagmă simbolică a suferinței pentru că precum prințul din povestea micuței sirene, nemernicul căruia i-a oferit ea inima nu s-a obosit s-o observe, s-o atingă sau s-o iubească și preschimbarea în spuma mării era doar o chestiune metodică de timp chiar dacă avea să vină sub o altă formă. Lacrimile cele mai amare și luptele cele mai grele sunt întotdeauna cele duse în tăcere.