Paradis în destrămare

Capitolul 50

         Există oare un precedent în fiecare situație cu care ne confruntăm de a lungul vieții? Poate că da, dar gândul la consecințele ce vor urma știrbesc din farmecul momentelor ce atât de repede apun.

-    Mă dau bătută! A rostit ea învinsă arucând la întâmplare una din pensulele alea de machiaj într-un sertar!

-    Ești foarte frumoasă și fără toată vopsea aia pe față, există femei care fac eforturi să arate machiate la fel de bine cum arăți tu fără.

          Mi-a aruncat un zâmbet ofticat și și-a încrucișat brațele la piept ca un copil ce tocmai i se ruinaseră visele despre Moș Crăciun. Am surâs amar și am pășit către ea decis s-o consolez.

-    Nu pricep cum pot tipele astea să se machieze așa! E ireal, eu de jumătate de oră mă chinui să-mi trasez două linii decente cu tuș!

          Am ridicat din sprâncene și mi-am arcuit colțurile gurii într-un zâmbet, problemele ei adolescentine mă depășeau total. Priveam la singurul ei ochi rimelat ce îmi transmitea subtil că nu e cazul să râd dacă-mi doream să mai ies viu din această cameră.

-    Pentru 200 de dolari ar trebui să danseze!

         De data asta nu mi-am mai putut stăpâni râsul și i-am dat drumul provocându-i Kassandrei o supărare dusă la extrem.

-    Degeaba râzi! Tu ai muncit pentru banii ăia, ar trebui să te deranjeze!

-    E în regulă! Probabil e tubul ăsta de vină fiindcă nu poate fi aplicat nu te învinovăți bine? O să-l arunc și personal o să mă asigur că vei primi altul. Poate unul care se aplică singur de data asta!

-    Nu mai râde de mine! A spus ofticată!

-    E în regulă tot n-o să te părăsesc pentru că nu știi să te machiezi!

          După ce s-a mai schimonosit vreo jumătate de oră în căutarea ținutei perfecte făcându-mă pe mine să fierb de poftă a conchis că nu ne-o putem trage pe motiv că i-aș deranja părul. Am vrut să mă dau cu capul de peretele lateral, dar ea m-a oprit plângându-se de durerile de picioare pe care le întâmpina datorită multiplelor ore pe care le-am petrecut plimbându-ne prin parc.

-    Pot să-mi iau Converse te rog?

-    Glumești acum!

-    Te rog Alexander! Mă dor îngrozitor picioarele! Și oricum sunt suficient de înaltă!

-    Ia-ți niște tocuri mai joase! Dar ia-ți tocuri, e o cină nu un maraton!

-    Oh! A rostit supărată și mi-a întors spatele lăsându-mă cu buza umflată.

          Se concentra pe adunătura de instrumente de tortură alese categoric de mama fiindcă nu vedeam nici cea mai mică posibilitate ca și Kassandra să fi achiziționat din proprie inițiativă aceste subtile metode de ghilotinare a piciorului.

         A încălțat rapid o pereche de tocuri și a icnit de durere la contactul cu acestea. Le alesese bineînțeles pe cele mai înalte ca să mă oftice suficient de tare și pentru a-mi demonstra că nu are nevoie de părerea mea în a lua decizii. I-am sărutat umărul dezgolit de bluza fără mâneci și i-am rostit întretăiat:

-    Totuși pot face ceva pentru tine ca să nu te mai simți atât de chinuită!

-    Le porți tu în locul meu? A rostit aceasta plină de speranță ca unui spiriduș ce-i strălucesc antenele!

-    Nu fi obraznică!

-    Bine! A rostit ea bombănind, dar necontinundu-și fraza!

-    O să te ajut să te relaxezi!