Paradis în destrămare

Capitolul 63

Nu există iubire mai profundă ca acea dragoste izvorâtă din străfundul unei inimi reci. Acel organ cavitar ce a zăcut o veșnicie inert și care și-a permis în sfârșit să pulseze îți va face paradisul cunoscut și iadul familiar, pentru că după o perioadă de îngheț constituția ei fragilă poate fi cu ușurință lezată.

Noțiunea de suflet pereche reprezintă ceva absurd și lipsit de sens pentru că ar fi complet bizar ca două suflete a căror compatibilități evidente se remarcă să se fi născut în aceiași perioadă sau mai tragic pe aceiași stradă. Pentru dragoste la fel ca pentru patrie trebuie să lupți pentru că o iubire nu se construiește singură pe bază de sentimente și zâmbete, dacă totul ar funcționa așa am întâlni oameni fericiți la tot pasul, iar noțiunea de depresie ar fi un termen pierdut printre paginile prăfuite ale tratatelor de psihologie. Pe cununi de lacrimi avea să-și clădească lumea fericirea încă din cele mai vechi timpuri și cu sânge avea să-și spele onoarea fiindcă regulilor nescrise și judecății absolute nu te vei putea opune niciodată.

Într-o zi vei întâlni pe cineva care-ți va dărâma cu brutalitate orice convingere clădită pe teorii bine gândite fiindcă mai presus de inteligență vei descoperi că există niște demoni ce ne dictează fiecare mișcare, niște demoni mici și afurisiți numiți emoții transpuși mai târziu în sentimente și traduși în final prin dezamăgiri.

- Ce se va întâmpla cu mine? Mă vei abandona aici?

Glasul ei era rece, iar tonul folosit părea mort, tremura din toți rărunchii iar ochii ei goi ce-i completau mina speriată îmi aduceau vag aminte de documentarele cu deținuți condamnați la moarte. Nimic nu părea să mă miște, iar sunetele bătăilor în ușă și amenințările de pe partea cealaltă a baricadei se întrezăreau tot mai rar. Singurul lucru ce tulbura liniștea mormântală sferedelind atmosfera morbidă erau lacrimile Kassandrei ce-i alunecau în mod necontrolat pe obrajii palizi.

- Fă-mă să înțeleg! Ce ți-a lipsit? Practic ai mușcat fără nicio remușcare mâna ce te-a hrănit!

- Jură-mi că nu o să mă lași aici! M-a pus ea să promit cu ultimele ei forțe, în timp ce încă-și ținea brațele încolăcite în jurul abdomenul proeminent!

- Nu pot face asta, eu nu promit lucruri fiindcă nu-mi place să mă leg de nimic prin cuvinte, n-am nicio obligație față de tine Kassandra! Am rostit indiferent!

- O să avem un copil! A mârâit ea în timp ce părea că se sfârșește!

- Continui să insiști cu farsa asta?

- Privește-mă doar! A indicat ea spre propria persoană încercând să mă facă să remarc ceva ce era deja evident!

- Nu văd decât o persoană ce-mi provoacă greață, ar trebui să mai remarc altceva?

- Cum poți fi atât de crud? A rostit ea străfulgerându-mă cu privirea!

- Nu mai crud decât însăși oaia rătăcită revenită în turmă!De ce te-ai întors ia spune? Ai terminat cumva banii pe care i-ai sustras de la mine în mod abuziv?

- Nu ai înțelege nici dacă aș încerca să-ți explic fiindcă tu nu asculți niciodată tu nu...

- Coboară tonul, vreau să-ți reamintesc că nu ești în poziția de a face drame și nici nu mă simt impresionat de simularea ta în rol de victimă.

Ea mă privea ca și cum ar trece prin mine dacă i s-ar oferi șansa și nu văzusem atâta înverșunare în ochii ei verzi niciodată. Între noi se ducea un război tacit ce era pe care să le deriveze într-un adevărat cataclism. Continua să-și asixfieze burta și să mențină distanța față de mine stând sprijinită de peretele lateral al camerei. Înainte de a-și mai trage încă odată respirația a rostit: