Alături de tine

32. " Era minunat"

Am mers împreună în sufragerie și ne-am așezat pe canapeaua maronie din fața șemineului.

Mi-am pus capul pe coapsele lui Andreas, iar picioarele le-am întins pe canapea. Mâna sa se joacă cu câteva șuvițe rebele de păr, iar pe față îi apare un zâmbet. Îi zâmbesc și eu, și mă las dezmierdată.

Îmi place să se joace cineva în părul meu, și de altfel, și mie îmi place să mă joc în părul cuiva. Mai ales în al lui Andreas. E moale, catifelat și atât de perfect.

Totul e perfect la el, nu numai părul. Trupul de Adonis, acei ochi minunați, acele buze cărnoase și trandafirii, de care nu îmi vine să mă dezlipesc. Până și vocea lui e minunată - puțin groasă și ușor răgușită.

Se apleacă și își lipește încet buzele de ale mele.

- De unde avem apă caldă și curent aici? îl întreb curioasă.

- Este un panou solar pe acoperiș.

Nu l-am putut vedea, deoarece era întuneric când am venit.

- Vii des pe aici?

- Nu. Doar când vreau să scap de aglomerația orașului și să am parte de puțină liniște și aer curat.

- Înțeleg.

Chiar înțeleg. Și eu vreau uneori să am parte de liniște, să fiu singură, și să fiu înconjurată de natură. Doar că eu mă duc în parcul central, la locul meu secret și special. Nu am o cabană într-o pădure, însă mi-ar placea la nebunie.

Ziua m-aș plimba, aș aduna lemne, și m-aș bucura de liniștea și aerul curat al padurii, iar seara aș sta în fața șemineului, cu o carte bună în mână.

- E un loc special, Lara, îl aud pe Andreas spunând, și îmi deschid ochii. Am vrut să ți-l arăt și ție, deoarece ești o persoană deosebită și specială, și cea mai importantă persoană din viața mea. Veneam aici cu părinții mei când eram mic, și ne petreceam timpul împreună. Făceam picnicuri sau campam în pădure pentru vreo două zile. Stăteam fără tehnologie și făceam tot felul de lucruri împreună. Era minunat...

Îi pot citi tristețea din glas și din ochi. Mă ridic și îl cuprind într-o îmbrățișare strânsă, de care sigur are nevoie.

Mă strânge în brațele sale și își îngroapă fața în părul meu desprins, iar eu fac la fel.

Îmi pare atât de rău pentru el. Sunt conștientă că suferă foarte mult, dar a fost alegerea lui. Putea să fie alături de ei mereu, însă asta însemna să își schimbe domiciliul foarte des și să călătorească mult, dar el a ales să rămână și să își facă o viață aici. Să își facă prieteni și să meargă la un liceu bun, iar mai apoi la un colegiu.

- Îmi pare rău, șoptesc cu capul îngropat în scobitura gâtului său. Nu meriți toate astea.

Nu zice nimic. Doar mă strânge mai tare în brațe.

Stăm așa câteva minute bune, minute în care strânsoarea sa nu s-a slăbit deloc.

- Te iubesc, îmi spune și mă sărută.

- Și eu te iubesc, îi șoptesc cu buzele încă lipite de ale sale.

****

Vântul adie ușor și face căldura puțin mai suportabilă.

Peisajul este superb, iarba verde ascunde în ea flori sălbatice, iar păsărelele cântă în copaci.

Mă simt minunat aici, în natură, alături de Andreas, care nu știu unde a dispărut.

Tresar când îi simt o mână încolăcindu-se în jurul taliei mele, și mă întorc cu fața spre el.

- Pentru tine, spune și îmi pune o floricică roz după ureche.

- E minunată, mulțumesc, spun și îl sărut.

- La fel ca tine.

Zâmbesc și îl mai sărut o dată.

Își coboară mâinile pe talia mea, și mă trage mai aproape de el, făcând sărutul pasional.

Își strecoară limba la mine în gură, iar mâinile mele urcă pe umerii săi, jucându-se cu părul.

****

M-am urcat în pat, acolo unde Andreas mă aștepta, și m-am strecurat sub cearceaful subțire.

M-am cuibărit la pieptul său, iar el m-a strâns în brațe și mi-a oferit un sărut pe frunte.

- Cum te mai simți? mă întreabă.

- Sunt bine, mint pe jumătate.

Adevărul e că mă doare, însă m-am obișnuit cu disconfortul dintre picioare și sunt puțin mai bine.

Nu vreau să se întristeze din cauza mea. Nu mai vreau să văd tristețe în acei ochi minunați pe care îi ador.

Vreau să îl văd fericit. Vreau să fie mereu cu zâmbetul pe buze. Ochii să îi sclipească de bucurie.

- De ce mă minți? întreabă și îmi ridică capul cu două degete, ca să îl privesc în ochi.

- Nu te mint, spun în timp ce rup contactul vizual.

Cum și-a dat seama? Nici măcar nu l-am privit sau ceva.

- Ba da, o faci. Uită-te la mine, Lara! spune ușor dur.

Îmi ridic privirea, și dau de acele oceane minunate.

- Uită-te în ochii mei și spune-mi ce mi-ai spus mai devreme.

Nu pot să fac asta.

Nu îl pot minți privindu-l în ochi.

Mă simt ca un copil mic care își minte mama că nu se simte bine, doar ca să nu meargă la școală.

- Îmi pare rău, șoptesc, și îmi trag capul dintre degetele sale, ascunzându-l rușinată în scobitura gâtului său.

Îmi mângâie părul, și îmi ridică încet capul, forțându-mă să îl privesc.

- De ce ai făcut asta? mă întreabă.

- Nu vreau să te întristezi din cauza mea, spun cu o voce mică.

- Iubito, nu am cum să nu mă întristez. Nu vreau să te doară, mai ales din vina mea.

- Nu e vina ta. Eu am vrut asta.

Oftează și îmi sărută ușor fruntea.

- Nu mă mai minți, bine? Nu îmi place, spune uitându-se în continuare în ochii mei. Te cunosc și îmi dau seama când minți.

- Asta a fost prima oară, jur. Și promit că nu o să o mai fac.

- Știu că nu ai mai făcut-o. Asta îmi place cel mai mult la tine - că ești sinceră.

- Îmi pare rău, îi șoptesc.

- E în regulă.

Îi sărut încet buzele, apoi îmi așez capul pe pieptul său, care se mișcă în sus și în jos când respiră.

Îmi mângâie spatele, iar asta mă liniștește. Închid ochii și inspir adânc mirosul său specific.

- Îmi pare rău că ți-am provocat asta. Știi că nu te-aș răni niciodată, excluzând asta, spune, iar pieptul îi vibrează când vorbește.

- M-ai rănit în cel mai frumos mod posibil, spun și îmi ridic capul pentru a-l săruta scurt, dar apăsat.

- Ți-a plăcut?

- Foarte mult!