Alături de tine

45. "Grăbește-te!"

Timpul a trecut repede. A început școala de o lună, iar Tate și părinții noștri au venit acasă.

În fiecare dimineață Andreas vine la noi acasă și mergem împreună la liceu, iar după terminarea orelor mă conduce acasă.

Totul merge bine între noi, părinții mei tot nu au aflat de noi, însă nu contează. Tot ce contează pentru mine este ca noi să fim bine și să ne iubim. Au mai existat câteva mici certuri, însă am trecut peste și totul a fost bine.

Ultimul an de liceu se dovedește a fi puțin mai dificil față de anii trecuți, însă mă descurc de minune. Îmi învăț lecțiile și mă pregătesc pentru examenele finale, ce or să vină repede. Cu toate că sunt puțin rebelă, la școală am avut mereu note mari și mi-a plăcut să învăț. Iar acum că sunt împreună cu Andreas merg la școală cu drag, ca să îl văd pe el și să îmi petrec pauzele cu el și, uneori, cu fratele meu.

Da, fratele meu. Îl consider pe Tate fratele meu. Țin la el foarte mult, m-am obișnuit cu prezența sa în viața mea, și nu numai a sa. Și Josh îmi este la fel de drag. Însă lui nu i-am spus niciodată tată. Îmi este mai greu să mă obișnuiesc cu ideea că de acum încolo el va fi tatăl meu. E mai greu să îl înlocuiască. Cu Tate a fost mai ușor, deoarece nu am frați sau surori. Sunt singură la părinți.

De tatăl meu nu mai știu nimic din ziua în care a plecat de lângă noi. Nu l-am mai vrut în viața mea. Mi-a luat mult timp să mă obișnuiesc fără el, însă am făcut-o până la urmă. La început mi-a lipsit. Mi-au lipsit toate momentele pe care le petreceam împreună, toate lucrurile pe care le făceam împreună. Însă m-am obișnuit. M-am obișnuit fără el.

- La ce te gândești? mă întreabă Andreas.

Este vineri, iar eu sunt la Andreas. Am decis să ne petrecem puțin timp împreună după ore, iar acum stăm în pat.

- La cum au evoluat lucrurile în familia mea. E totul bine, iar Tate îmi este ca un frate adevărat.

- Așa este. Te iubește.

Mă iubește?

- De unde știi? îl întreb.

- Chiar el mi-a spus.

Stau câteva momente și analizez cuvintele rostite de Andreas. Tate i-a spus asta? Mie nu mi-a mărturisit niciodată iubirea, însă nici eu nu am făcut-o. Dar o să vină și momentul acesta.

Îi privesc chipul și acum observ cearcănele proeminente și tenul palid.

- Te simți bine? îl întreb îngrijorată.

- Da, sunt doar obosit. Nu am dormit noaptea trecută.

- De ce?

- Cineva se plimba la mine în minte, spune zâmbindu-mi.

Chicotesc și îl trag spre mine, pentru a-și așeza capul pe pieptul meu.

- Dormi acum.

- Dar vreau să te iubesc, spune cu o voce de copil.

Își strecoară mâna pe sub tricoul meu și se uită la mine cu subînțeles, zâmbind pervers.

Se ridică puțin, până ajunge cu capul in dreptul capului meu, și își apăsă buzele de ale mele. Mă sărută lent, pasional, mușcându-mi buzele din când în când.

Se strecoară între picioarele mele, iar eu îi cuprind talia cu picioarele și îmi bag mâinile în părul său. Trag ușor de el, iar el îmi geme în gură și îmi strânge coapsa.

Însă nu putem face asta. Este mai importantă sănătatea sa. Este foarte obosit și nu vreau să rămână secat de energie, așa că îl opresc. Mă desprind din sărut și îl împing ușor.

- Nu! îi spun cât pot de hotărâtă, chiar dacă de abia mai am voce de dorință. Te vei odihni mai întâi.

Se uită la mine uimit. Sigur nu se aștepta la asta.

- Glumești, nu?

- Nu.

Se încruntă ușor și dă să mă sărute iar, însă îl opresc.

- Doar nu ai de gând să mă lași așa.

- Ba chiar asta am de gând să fac. Mai întâi dormi. Ești foarte obosit.

- Iubito..., spune pe un ton mustrător. Te rog, continuă cu o voce de copil care nu primește ceea ce vrea.

Of! Mă pune într-o situație complicată. Îl doresc, însă mă gândesc mai întâi la el. E obosit. Se vede asta pe chipul său.

- Nu. Haide, la somn.

Se bosumflă și își așează trist capul pe pieptul meu. Mă ia în brațe și oftează nemulțumit.

- Ești o rea!

****

Telefonul mă trezește din visul meu frumos cu Andreas. Mă întind să îl iau de pe noptieră, cu grijă să nu îl trezesc pe Andreas, și răspund.

- Alo? șoptesc somnoroasă.

Din capătul celălalt al firului se aud doar suspine.

- Lara, poți veni până la mine, te rog?

- Ce s-a întâmplat, Maya? De ce plângi?

- Doar vino! Te rog! Grăbește-te!

Închide telefonul, nelăsându-mă să mai spun nimic. Mă îngrijorează starea ei. Nu știu de ce plângea, iar asta complică și mai tare lucrurile. Mă sperie.

Îl dau ușor pe Andreas de pe mine și mă ridic din pat. Arunc fugitiv o privire la ceas și observ că este ora șase după-amiaza.

- Unde te duci? întreabă adormit.

- Maya are nevoie de mine. Nu știu ce are, dar plângea. M-a rugat să mă duc repede până la ea.

- Vrei să vin cu tine?

- Nu, nu e nevoie. Dormi. Te iubesc, spun și îl sărut rapid.

- Și eu te iubesc. Să conduci cu grijă.

Iau cheile de la mașina mea de pe noptieră și mă îndrept spre ușă.

- Da, nu-ți face griji.

Părăsesc rapid casa lui Andreas și urc grăbită în mașină. Oare ce s-a întâmplat? Doamne, dă să fie bine Maya!

Calc accelerația din ce în ce mai tare, vrând să ajung mai rapid la prietena mea. Ocolesc cu grijă mașinile de pe străzi, până ajung într-o zonă mai nepopulată a orașului, plină de copaci și spații verzi.

Telefonul începe să sune din nou și, când vreau să îl iau de pe scaunul pasagerului, acesta cade din cauza vitezei. Îmi îndrept privirea spre drum, acesta este liber, așa că mă aplec după telefon, ținând volanul cu mâna stângă.

Mă aplec mai tare, deoarece acesta este lângă ușă și nu ajung. Țin volanul doar cu buricele degetelor, și prind cu mâna dreaptă telefonul. Mă ridic rapid, însă este prea târziu.

Mi-a trebuit un moment de neatenție și am pierdut controlul volanului.

Mă izbesc din plin de un copac, și simt cum picioarele îmi sunt prinse între niște fiare, capul mi se izbește de bordul masinii, iar parbrizul cade bucăți peste mine.