Alături de tine

41. "Ești o mincinoasă mică"

- Mănâncă tot! îmi ordonă Andreas în timp ce îmi pune o farfurie cu mâncare în față.

- Dar nu prea îmi e foame, chițăi nemulțumită.

Adevărul este că nu mai simt foamea, cu toate că de trei zile nu am mâncat nimic. Doar am băut apă. Dar el nu trebuie să știe asta. Ce nu știe, nu-l rănește, nu? Și nu îl mint, doar omit să îi spun.

- Lara, mă dojenește ușor dur. Te rog să mănânci.

Oftez și îmi bălăngăn picioarele, care atârnă în jos, asemenea unui copil. Stau cocoțată pe blatul de bucătărie, cu farfuria cu mâncare în poală, și o furculiță în mâna dreaptă.

Fac botic și mă uit la el cu o față de copil nevinovat, rugându-l din priviri să nu mă oblige.

- De cât timp nu ai mai mâncat? vine și întrebarea sa pe care speram din tot sufletul să nu o pună.

Îmi umplu gura rapid cu mâncare pentru a întârzia răspunsul. Papilele mele dansează de bucurie la gustul mirific al mâncării, și îmi țin privirea în farfurie în timp ce bolborosesc ceva.

- De... ieri.

- Ieri nu ai ieșit din camera ta. Am stat acolo ore bune.

- Înainte să vii, mint.

Și probabil s-a prins și el, însă nu spune nimic, ci doar stă în fața mea cu mâinile încrucișate la piept.

- N-aș prea crede.

Facem contact vizual, iar privirea sa parcă mă arde. Nu-mi place să-l mint, însă nu vreau să se simtă vinovat. Până la urmă, eu sunt cea care a greșit cel mai mult, nu el.

Las farfuria pe blat și întrerup contactul vizual.

- Fii sinceră cu mine, Lara. Știu că minți.

- Ba nu, mormăi.

Îmi ridică bărbia cu două degete și mă forțează să îl privesc. Ochii săi mă hipnotizează. Mă blochează. Mă duc pe altă lume. Una din care n-aș mai vrea să plec, însă glasul său mă trezește la realitate.

- Spune-o din nou!

Nemernicul! Știe că nu pot face asta, și totuși, afurisitul mă pune să o fac.

- Haide! Spune-o!

Își înclină capul și mă privește tăcut. Preț de câteva secunde stă așa, apoi clătină din cap și pufnește, în timp ce își ia mâna de pe mine și se îndepărtează, întorcându-mi spatele.

- Ești o mincinoasă mică! îmi spune răutăcios, cu o urmă de compătimire și dragoste.

- Nu sunt, neg, chiar dacă știu că are dreptate. Sunt o mincinoasă uriașă!

- Nu? Atunci de ce nu mă privești în ochi atunci când vorbești cu mine și îmi spui toate astea? De ce?! țipă.

Mă panichez puțin. Nu a țipat niciodată la mine și nici la altcineva. Sau cel puțin nu de față cu mine. Nu a fost niciodată nervos sau scos din sărite.

Se întoarce brusc și mă privește rece.

- Din acea zi, nu? aproape țipă.

Îl privesc înmărmurită. Nu pot scoate nici un sunet. Mi-au rămas cuvintele în gât odată cu schimbarea sa bruscă de comportament.

Privirea sa se îmblânzește, probabil dându-și seama ce face. Se apropie și își pune brațele pe de-o parte și de alta a mea, pe blat, lăsându-și capul în jos.

- Îmi pare rău, iubito. Nu am vrut să țip. Iartă-mă.

Își pune capul pe umărul meu și mă cuprinde în brațe, cu o oarecare teamă.

- Mi-am ieșit din minți doar pentru că știu că din cauza mea nu ai mâncat. Ai stat nemâncată atâta timp din cauza mea. Îmi pare rău, iubito. Nu am vrut să țip. Iartă-mă...

Îl strâng la rândul meu în brațe, încet și cu grijă, plimbându-mi mâna pe spatele său gol. Îl simt cum se relaxează și se liniștește în brațele mele și apoi se ridică.

- Nu am vrut să te învinovățești. Știam că vei reacționa așa și îmi vei ține o predică, de aceea nu ți-am spus. Nu am vrut să te întristezi...

- Știu. Îmi pare rău. Nu trebuia să reacționez așa. Doar că ultimele zile au fost...

Lasă fraza în aer, însă știu la ce se referă. Și eu am simțit asta. Mult mai rău.

- Știu.

Își lipește fruntea de a mea și închide ochii pentru câteva momente.

- Te rog, mănâncă, șoptește blând.

- Și tu.

- Și eu.

Se depărtează și își pune mâncare într-o farfurie, apoi revine lângă mine. Mâncăm îl liniște, apoi așezăm vasele în chiuvetă și, pentru câteva minute, stăm făță în față.

- Rămâi cu mine, te rog.

- Nici dacă m-ai amenința cu moartea nu aș mai pleca de lângă tine.

Îi cuprind talia cu mâinile.

- Rămâi aici până se întoarce Tate?

- Da, iubito.

Îmi sărută fruntea și mă trage la pieptul său.

Iau o mătură și un făraș, apoi urc în cameră, cu Andreas pe urmele mele.

Îmi ia matura din mâna și se ocupă de cioburile oglinzii, cât eu deschid ușa balconului pentru a se aerisi. Schimb așternuturile cu unele curate, negre, iar după ce termină Andreas de strâns cioburile, mătur. Șterg praful de pe mobilă, apoi mă duc la baie pentru a face ordine și acolo. La sfârșit, mă spăl pe mâini de praf și mă alătur lui Andreas în pat. Îmi pun capul pe pieptul lui și îi înconjor talia cu mâna stângă.

- Suntem bine? întreb ușor temătoare.

- Suntem bine.

După câteva zeci de minute, Andreas pleacă să își facă un duș în baia lui Tate, iar eu decid să îmi aprind telefonul. Am câteva mesaje de la Maya și Tate și câteva apeluri pierdute de la Tate, mama și Josh.

Decid să îl sun mai întâi pe Tate, spunându-i că mi-am pierdut încărcătorul și am rămas fără baterie, și tocmai azi l-am găsit. Nu știu dacă mă crede, însă pare destul de îngrijorat, și-mi spune că dacă nu răspundeam nici mâine venea acasă. După mai multe discuții, o sun și pe mama, spunându-i aceeași poveste și ei. Când termin de vorbit observ că este ora zece seara, iar atunci intră Andreas.

Se pune în pat și ne băgăm la somn.

- Somn ușor! Te iubesc! șoptește.

- Somn ușor, iubitule! Te iubesc!