Alături de tine

35. "Noapte lungă?"

Deschid ușa casei și intru încet. În sufragerie nu este nimeni, semn că Tate încă doarme, iar părinții mei nu au venit acasă.

Pun cheile mașinii pe un raft, apoi urc scările până la mine în cameră. Mă arunc în pat și stau câteva momente așa.

Acum că Andreas a plecat o să îmi petrec mai mult timp cu Maya. Am cam neglijat-o în ultima perioadă și nu sunt mandra de asta. E totuși prietena mea de atâta timp și ar fi păcat să nu mai vorbim.

Îmi descalț adidașii și-i arunc lângă dulap. Îmi scot telefonul din buzunar și intru în lista de contacte, apelând-o pe mama.

- Alo? se aude vocea mamei.

- Bună, mamă. Ce faceți?

- Bună, scumpo. Ne pregătim să mergem la o ședință importantă. Voi ce faceți? E totul bine?

- Da, totul e bine. În cât timp veniți?

- În vreo două, trei zile. O să fiți bine acolo?

- Da, nu-ți face griji.

După ce am mai povestit puțin, îmi spune că trebuie să plece la ședință și nu mai poate vorbi.

Mă ridic din pat și mă schimb în ceva mai comod, păstrând tricoul lui Andreas, și luând o pereche de pantaloni scurți. Îmi prind părul într-o coadă în vârful capului și mă așez din nou în pat. Aprind televizorul și schimb canalele până găsesc o emisiune de gătit interesantă.

Decid să mă uit la ea, deoarece nu prea știu să gătesc multe, așa că o să mai învăț câte ceva de aici.

Femeia al cărei nume nu l-am reținut, gătește cea mai gustoasă friptură la cuptor cu vin și legume. Am râs la titlul ăsta.

Spune că fripturile nu trebuie tăiate nici prea subțiri, dar nici prea groase, ci să fie potrivite. Le presară sare, piper, rozmarin și alte mirodenii, apoi le așează într-o tavă alături de legume precum cartofi, sparanghel, roșii și ardei. Pune vin roșu peste carne, apoi le bagă la cuptor pentru aproximativ patruzeci de minute.

Nu pare atât de greu de făcut, dar sunt sigură că dacă o să încerc nu o să îmi iasă. Aproape niciodată nu îmi iese nimic, exceptând puiul acela și tot ce am mai gătit cu băieții.

Ori ard carnea, ori o las nefăcută, însă niciodată nu iese bine. Mama știe să gătească, însă eu nu am moștenit acest talent de la ea.

Odată, când aveam vreo paisprezece sau cinsprezece ani era să dau foc la bucătărie prăjind niște cartofi. Cam atât de rea sunt în bucătărie. Noroc că mama era acasă și nu s-a întâmplat nimic grav.

Când emisiunea se termină, iar femeia spune că a ieșit foarte bună friptura, cobor în bucătărie pentru a-mi lua o tabletă de ciocolată. Tate stă la masă cu o cană de cafea în fața, și nu pare să mă observe.

- Hei, îi spun, iar el își întoarce capul spre mine.

- Ce naiba ai pe gât? spune mijindu-și ochii spre mine.

Simt cum obrajii mi se colorează și îmi las privirea în pământ.

- Ăm... Nimic.

E imposibil să nu știe ce am pe gât. De parcă el nu a făcut niciodată un hickey.

- Mhm. Cam urât din partea lui Andreas să îți facă atâtea semne, spune în glumă.

- Ei, haide. De parcă tu nu ai avea pe undeva.

Imediat ce îmi aude vorbele rânjește pervers, iar eu mă strâmb dezgustată.

Mă îndrept spre frigider și îmi iau de acolo o ciocolată, apoi mă așez pe scaunul din fața lui Tate. O desfac și rup o bucată, mușcând din ea cu poftă și mă las pe spătarul scaunului. Tate ia și el o bucată și își îndreaptă atenția asupra mea.

- E nevoie să purtăm acea discuție?

Fac ochii mari și scutur rapid din cap, făcându-l să chicotească.

Îl analizez mai atent și îi pot observa cearcănele de sub ochi. Pare obosit. Fața îi e ușor palidă, scoțându-i ochii în evidență.

- Noapte lungă? îl întreb.

Zâmbește și dă afirmativ din cap.

- Ești bine? Ești cam palid în ultima perioadă.

- Da, doar că nu mă odihnesc cum trebuie.

****

Telefonul sună, așa că îl iau de pe noptieră și răspund. Este Andreas.

- Bună, iubitule.

- Iubito, ce dor mi-a fost de tine.

- Și mie de tine. Ce faci?

- Sunt la hotel, mai târziu o să luăm cina. Tu ce faci? Ești bine?

- Da, sunt bine, doar că îmi lipsești...

- Și tu mie...

Tristețea mă copleșește, însă încerc să fiu tare pentru el. Nu vreau să îl fac să regrete că a plecat. Vreau să fac în așa fel încât aceste două săptămâni să treacă repede.

- Cum este Washington? schimb eu subiectul.

- Este frumos, nu am apucat să văd prea multe. Mâine o să ieșim să vizităm.

După încă o oră de discuții, îmi spune că trebuie să plece la cină. Închidem apelul, iar eu rămân cu gândul la el.

Îi simt lipsa. Chiar dacă nu a trecut nici o zi. Îmi lipsesc săruturile lui. Îmi lipsesc îmbrățișările lui. Îmi lipsește zâmbetul lui. Îmi lipsește el. Cu totul.