Alături de tine

46. "Trezește-te, iubito!"

Andreas's P.O.V.

A trecut o nenorocită de săptămână, iar Lara este tot inconștiență, în comă, conectată la aparate, zbătându-se între viață și moarte.

Are piciorul stâng în ghips, iar cel drept este luxat. Are capul bandajat, deoarece este spart, și are o ușoară contuzie. Este posibilă o pierdere temporară a memoriei, însă sper din suflet să nu își piardă memoria.

Pe față are câteva vânătăi foarte proeminente, și tăieturi de la parbrizul ce a căzut peste ea.

Lara, trezește-te, iubito! Am nevoie de tine. Noi toți avem. Te rog, întoarce-te la mine.

Asta este ceea ce îi șoptesc în fiecare zi, de fiecare dată când am ocazia.

Din ziua accidentului stau aici. Nu am plecat nicio clipă de lângă ea, chiar dacă părinții ei insistă să merg acasă să mă odihnesc. Ea este acasă. Acolo unde este ea sunt și eu.

Cel mai probabil și-au dat seama ce este între noi, însă nu au spus nimic. Dar, în momentul de față, acesta este ultimul lucru care mă interesează. Tot ce contează este ca ea să se trezească și să fie bine. Să putem merge acasă împreună și să am grijă de ea până își revine. Asta este tot ce îmi doresc.

Îmi aduc aminte cuvintele sale atunci când i-am spus să conducă cu grijă. "Da, nu-ți face griji.".

Și nu mi-am făcut, căci știam că ea conduce prudent. Însă ce a distras-o? Ce a provocat accidentul? Întrebările acestea mă macină de o săptămână.

Mă întorc pe călcâie și mă așez pe scaunul de lângă pat. Sunt singur aici, căci părinții Larei și Tate s-au dus acasă pentru a se odihni. Îi cuprind mâna între ale mele și i-o sărut.

- Trezește-te, iubito, îi șoptesc și ochii mi se umezesc. Te implor.

Însă ea nu se trezește. Nu face nimic, iar asta mă termină. Îmi doresc să își deschidă acei ochi minunați, să îi văd irisurile verzi, să mă pierd în ochii ei. Să îi spun că o iubesc, iar ea să îmi răspundă. Să îmi sară în brațe, așa cum face de obicei, și să îi simt buzele peste ale mele. Să îmi răspundă la sărut, atunci când îi ating ușor buzele vineții cu ale mele. Să îmi răspundă la îmbrățișare atunci când îi cuprind corpul cu brațele mele.

Ea este în această stare critică din vina Mayei. Dacă ea nu suna, și nu îi spunea să se grăbească, Lara era bine. Puiul meu era bine.

Se aud două ciocănituri și ușa se deschide. Vorbeam de lup și lupul la ușă.

Intră timidă și cu o oarecare frică în salon. Și ea se învinuiește, chiar ea a spus-o, însă eu nu pot trece așa ușor peste. Dacă nu era ea, Lara era acum în brațele mele, râdea și mă săruta așa cum numai ea știe.

- Ce cauți aici? o întreb direct.

Ea se oprește în mijlocul salonului și se uită tristă la mine.

- Știu că este vina mea, însă este prietena mea și vreau să fiu alături de ea, așa cum și tu vrei. Te rog doar să mă lași să îi fiu aproape.

- Îi poți fi aproape și de pe hol, îi replic acid.

- Te rog!

- Nu!

Aceasta iese din salon cu lacrimi în ochi, însă nu mă interesează starea ei. Mă interesează doar Lara.

Telefonul sună și îl scot din buzunar. Este Tate.

- Alo?

- Frate, ar trebui să vii să te odihnești. Ai stat acolo toată săptămâna.

- Tate, nu o să mă mișc de aici decât dacă ea își revine. Nu încerca să mă convingi, căci nu o să reușești.

- Cum vrei tu. Dar crezi că ei i-ar plăcea să te vadă așa?

- Tate, nu o să plec de aici.

Închid telefonul și îl bag înapoi în buzunar.

- Iubito, revino-ți. Nu mai pot sta fără tine. Te rog, Lara. Te iubesc mult.

Îmi lipesc obrazul de palma ei și în scurt timp adorm.

Însă nu după mult timp sunt trezit de sunetul aparatului. Mă ridic repede în picioare și îmi îndrept privirea spre ecranul aparatului, acolo unde linia pulsului este... dreaptă.