Alături de tine

43. "Și pleacă iar"

- Mamă? spun surprinsă.

- Surpriză!

Mă strânge în brațe și îmi sărută ambii obraji. Nu mă așteptam să vină, deoarece nu mi-a spus că o să vină atunci când am vorbit cu ea. Însă mă bucur că a făcut-o, căci îmi era tare dor de ea.

- Mi-a fost așa dor de tine, Lara.

- Și mie de tine. Unde este Josh? o întreb.

- A rămas să ia bagajele.

Nu durează mult și Josh apare cu două trolere în mâini. Când mă vede le lasă jos și vine cu pași repezi spre mine. Mă cuprinde în brațele sale mari și mă strânge ușor.

- Mi-a fost dor de tine. Mi-aș fi dorit să fie și Tate acasă.

- Și mie mi-a fost dor de tine, spun.

Mi-a fost dor de ei, iar acum că sunt aici mă simt împlinită. Tot ce lipsește este Tate. Dacă era și el acasă, familia era completă.

Ne așezăm pe canapea, iar eu dau glas întrebării ce îmi stă pe limbă.

- Cât timp veți sta?

Din privirea tristă a mamei îmi dau seama că nu mult.

- Doar până diseară...

Tristețea mă cuprinde și parcă îmi vine să plâng. Dar cel mai trist lucru este că deja este ora cinci, iar seara va veni mai repede decât mă aștept.

- Unde plecați de această dată? întreb cu un glas mic.

- Despre asta voiam să vorbim, începe mama, însă o întrerup.

- Cât de departe?

Ezită.

Și îmi dau seama că foarte departe.

- Asia, dă Josh bomba.

Rămân perplexă pentru câteva momente și realizez că iar rămân singură.

- Cât timp? pun iar altă întrebare.

- Câteva săptămâni.

Nu sunt obișnuită să stau fără mama atât de mult timp, iar acum îmi vine să plâng, așa că mă ridic furtunos de pe canapea și urc scările până în camera mea. Încui ușa cu cheia și mă așez la pieptul lui Andreas care doarme liniștit.

Îmi face din nou asta. Pleacă iar de lângă mine pentru cine știe cât timp și mă lasă singură, iar asta mă doare. Se simte la fel cum s-a simțit atunci când tata a plecat de lângă noi. Simt că ușor, ușor de îndepărtăm una de cealaltă. Vorbim la câteva zile câteva minute, iar asta nu este de ajuns.

Îi simt lipsa din ce în ce mai mult.

- Iubito? aud vocea lui Andreas. De ce plângi?

Nici nu am realizat cât de tare se aud suspinele mele. Atât de tare încât l-au trezit pe Andreas.

Dă să se ridice și îmi forțează capul să se ridice de pe pieptul său acoperit de un tricou alb, acum ușor ud. Se ridică în șezut și se uită la mine oarecum speriat, însă îi evit privirea. Nu vreau să mă vadă așa, cu toate că nu e prima oară. Am fost și mai rău de atât.

- Lara, ce ai pățit?

Își așează blând palma pe umărul meu și mă privește, așteptând un răspuns. Însă acesta nu vine, căci pe gură îmi ies doar suspine.

Își așează mâna dreaptă între trunchiul meu și salteaua patului și mă ridică în șezut. Mă uit prin perdeaua de lacrimi la chipul său speriat și îngrijorat și îmi pare rău că nu îi pot da un răspuns.

Mă cuprinde în brațe și mă ține strâns.

- Shh. Liniștește-te. Nu mai plânge.

Își plimbă palma pe spatele meu și încet, încet mă liniștesc. Mă simt acasă la el în brațe.

- Au venit.

Îmi înfășor brațele în jurul abdomenului său și îl îmbrățișez la rându-mi.

- Și pleacă iar.

- Liniștește-te. Vor veni înapoi. Mereu o să se întoarcă la tine.

- Crezi? întreb cu o voce mică și îmi trag nasul.

- Sunt sigur de asta.

Îmi ridic privirea spre a sa, iar el își îndepărtează mâinile din jurul meu și îmi șterge lacrimile ce încă mai izvorăsc din ochii mei. Îmi sărută fruntea, iar eu zâmbesc în colțul gurii la gestul său. Continuă cu săruturile pe toată fața mea, făcându-mă să chicotesc amuzată. Trece la gâtului meu, acolo unde lasă rapid mulți pupici și mă gâdilă cu mâinile. Izbucnesc în râs și mă trântesc pe spate pe salteaua moale, el continuând ceea ce a început.

E incredibil modul în care mă face să trec de la o stare la alta și mă ajută să trec peste orice. Știe cum să mă facă fericită, însă simpla sa prezență mă face fericită.

Se aplecă peste mine și mă sărută lung și lent. Mi-au lipsit buzele sale dulci precum mierea.

- Te iubesc, șoptesc.

- Și eu te iubesc.

Îmi aduc aminte că nu suntem singuri în casă, așa că mă desprind de el și merg în baie, unde îmi clătesc fața cu apă rece.

- Cobori cu mine? îl întreb.

- Mi-aș dori, însă ce părere crezi că o să își facă ai tăi, în special mama ta, dacă mă vede aici, cu tine, în lipsa lui Tate? Ei nu știu că suntem împreună.

La asta nu m-am gândit.

- Ai dreptate.

Îl sărut scurt, apoi descui ușa și cobor la parter. Îi găsesc tot acolo, vorbind ceva.

- Te simți bine? mă întreabă mama.

- Da, nu-ți face griji.

Nici nu știu cum trec orele, căci deja este opt, iar cei doi trebuie să plece. Am povestit tot ce am făcut în aceste săptămâni, mama și Josh mi-au povestit cum a fost în orașul ce i-a găzduit pentru câteva săptămâni și câteva întâmplări. Ne luăm rămas bun și, spre surprinderea mea, nu am mai plâns.

Urc în cameră și îl găsesc pe Andreas uitându-se la un meci de fotbal. Mă trântesc lângă el, iar el îmi înconjoară umerii cu mâna sa dreaptă.

- Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți atât.

- Nu contează asta. Tu cum te simți?

- Sunt bine, iubitule. Acum sunt bine.