Alături de tine

48. "E doar vina mea!"

Simt o durere puternică în zona capului, iar picioarele nu mi le simt. Mă dor toate oasele, iar craniul parcă mai are puțin și îmi pleznește.

Îmi deschid încet ochii și tot ce văd este alb. Un tavan alb. Îmi cobor privirea și nu mare îmi e mirarea când văd că mă aflu într-un salon de spital. Sunt înconjurată de multe aparate care bipăie și de un miros de dezinfectant și pastile.

În partea dreaptă, pe un scaun, stă Andreas care doarme cu capul pe mâna mea. Sunt singură că este foarte obosit. Din cauza mea.

Pe neașteptate, își ridică capul și se uită la mine cu ochii mari. I se formează lacrimi în ochi și se ridică repede de pe scaunul unde stătea. Se aplecă peste mine și, așa cum poate, mă ia în brațe. Îmi ridic, cu greu, brațul strâng și îl așez pe spatele lui.

- Visez? întreabă plângând.

Cu toate că am gura foarte uscată, încerc să îi răspund.

- Nu.

Vocea mea sună mai răgușită decât mă așteptam.

Probabil am stat mult timp aici. Îmi aduc aminte vag accidentul și faptul că Maya avea nevoie de mine. Acum, cred că eu sunt cea care are nevoie de cineva.

De Andreas. Iar el este lângă mine acum și apreciez asta. Însă mă întreb unde sunt părinții mei, căci în salon suntem doar noi doi. Există posibilitatea ca ei să fi plecat cu afaceri, însă mă îndoiesc că m-ar fi lăsat în această stare deplorabilă în spital.

- Nu mai plânge, reușesc să șoptesc. Sunt bine.

Se ridică de pe mine și îmi sărută fruntea și ambii obraji.

- Nu, nu ești bine. Ai stat două săptămâni în comă. Nu ai dat niciun semn.

- Ce?

Comă? Două săptămâni?

Nu se poate!

Cât de grav am fost rănită?

Îmi aduc aminte doar că a sunat telefonul. Aveam viteză. M-am aplecat după el, iar atunci am pierdut controlul. Apoi... copacul.

- Îmi pare rău că nu am venit cu tine, își trage el nasul. Nu trebuia să te las singură.

Chipul său este palid, iar sub ochi are cearcăne. Pare mai slab cu câteva kilograme, și nedormit de mult timp.

- Nu e vina ta. E doar a mea. Am fost neatentă.

Gâtul mă doare când vorbesc, însă Andreas merită niște explicații. Pare atât de obosit și, la cum îl cunosc, nu s-a mișcat o clipă de lângă mine.

- Ce s-a întâmplat de fapt, Lara? Tu nu ești neatentă când ești la volan. Ce ți-a distras atenția?

Se va enerva. Sunt sigură de asta, însă trebuie să știe.

- Promite-mi că nu te vei enerva.

Oftează și se așează pe scaun. Îmi cuprinde mâna în a sa, iar eu o strâng la rându-mi.

- Promit.

Îmi dreg glasul și încerc să îi evit privirea.

- Aveam viteză, iar telefonul suna. Când am vrut să îl iau, a căzut. Drumul era liber și... m-am aplecat după el.

Îmi ridic privirea și îl văd încruntat.

- Era lângă ușă și țineam volanul doar cu vârful degetelor. Când am luat telefonul m-am ridicat, dar pierdusem controlul și m-am izbit de un copac.