Alături de tine

49. "O să fie bine"

Corpul îmi tremură neîncetat și nu mă pot opri din plâns. De când doctorul mi-a dat vestea, plâng în continuu, la fel făcând și Andreas. Încearcă să mă liniștească printre lacrimi, însă nu poate. Nimic nu mă poate scoate din această stare. Însă trebuie să mă obișnuiesc, căci nu îmi voi putea mișca picioarele o bună perioadă de timp. Pot fi câteva săptămâni, luni, sau - în cel mai rău caz - ani.

Acum stau și mă gândesc că Andreas avea dreptate. Puteam opri mașina. Puteam suna înapoi când ajungeam. Dar nu! Trebuia să mă aplec când conduceam cu viteză.

Eu sunt singura vinovată pentru tot ce s-a întâmplat, însă Andreas o învinuiește pe Maya. Spune că dacă nu mă suna ea, eu nu plecam la drum, nu conduceam cu viteză și nu pierdeam controlul volanului. Însă eu am provocat accidentul, nu Maya.

Iau un șervețel din cutia de pe noptieră și îmi suflu nasul, Andreas făcând la fel. Îmi șterge obrajii și ochii cu palmele și îmi îndrept privirea spre cel din dreapta mea.

Facem contact vizual, iar ochii săi frumoși acum sunt triști și roșii. Să nu mai zic de faptul că este extrem de obosit, iar cearcănele sunt și mai proeminente.

- O să fie bine, zic, și nu știu dacă încerc să îl conving pe el sau pe mine.

- O să fie bine, repetă abătut și îmi strânge încet mâna în care am o branulă.

****

A trecut o săptămână de când sunt acasă. După trei zile de stat în spital, mi-au scos ghipsul și m-au externat. Părinții au angajat-o pe doamna Marta pentru a avea grijă de mine în lipsa lor, căci trebuie să lucreze. De asemenea, au cumpărat și nelipsitul scaun cu rotile, iar la două zile un asistent medical, ce se ocupă în domeniu, vine și mă ajută să fac exerciții fizice pentru a nu mi se atrofia mușchii.

Andreas nu a plecat nicio secundă de lângă mine în timpul său liber, și mă ajută cu ce poate. Uneori ieșim pe afară, alteori facem ceva împreună. Se duce, la insistențele mele, la liceu, însă este mereu trist când pleacă. Când vine, nu mă scapă nicio secundă din ochi. Însă, nu știu dacă mai pot continua așa. Da, mi-a fost alături mereu, însă nu vreau să îl fac să se simtă obligat să rămână cu mine. Nu vreau ca ceea ce face să o facă din obligație. Vreau să fie fericit. Iar eu simt că nu îl pot face fericit. Nu îi mai pot oferi nimic. Iar el trebuie să fie lângă o persoană normală, nu lângă una cu dizabilități, care este posibil să rămână așa toată viața.

Da, pot rămână așa toată viața. Doctorul nu mi-a spus asta, însă am auzit, din întâmplare, o conversație între el și mama, în timp ce mă pregăteam să plec din spital.

- Doamnă Whittier, putem vorbi o secundă? aud vocea doctorului de după ușa închisă.

- Desigur, îi răspunde mama cu o voce tristă și obosită.

- În legătură cu starea fiicei dumneavoastră. Este ceva ce ei nu i-am spus, deoarece această veste ar devasta-o și este încă la o vârstă fragedă. Îmi pare rău, dar există o posibilitate foarte mare ca ea să rămână paralizată pentru tot restul vieții. Nu sunt prea mari șansele ca ea să își revină, însă trebuie să avem speranță și să ne rugăm la Dumnezeu. Îmi pare sincer rău.

Ochii mi se umplu de lacrimi, însă încerc să le țin în frâu ca să nu dau nimic de bănuit. Îi aud suspinele mamei de pe hol și jur că mi se frânge inima. Însă asta e doar lupta mea, dar știu că o afectează toate astea.