Alături de tine

57. "Iubesc diminețile cu el"

Spatele meu dezgolit este lipit de pieptul tare al lui Andreas. M-am trezit de câteva minute, însă nu mi-am deschis încă ochii, fiind prea obosită. Andreas se mișcă încet și mă lipește mai tare de pieptul său. Îmi sărută umărul și îmi cuprinde palma în sa, strângând ușor.

Iubesc diminețile cu el. Iubesc să mă trezesc în brațele sale. Iubesc să mă trezească cu săruturi.

Se mișcă puțin și mă sărută pe gât, apoi pe umăr și pe spate. Fluturașii din stomac s-au trezit și ei și sunt foarte agitați. Îmi mușcă pielea, iar senzația avută îmi dă fiori pe șira spinării. Scap un chicot atunci când părul său mă gâdilă, iar el zâmbește pe pielea mea.

- 'Neața, somnoroaso, se aude vocea sa răgușită.

- 'Neața, spun și mă întorc pe spate.

Se urcă deasupra mea, sprijinindu-se în coate, iar eu mă întind asemenea unei pisici sub el. Chicotește și îmi sărută pieptul, apoi sânul drept. Îmi pun mâinile pe umerii săi și mă uit cum se joacă cu gura pe pielea mea.

- Ești atât de frumoasă dimineața, șoptește.

Îi zâmbesc și îi apuc bărbia cu degetele și îl trag ușor spre mine, dându-i de înțeles că vreau să mă sărute. Vine încet spre mine și îmi sărută obrazul stâng, făcându-mă să mârâi nemulțumită. Îmi ridic capul, vrând să îl sărut, dar se retrage repede.

- Răule...

Fac o voce de copil, iar el chicotește amuzat. Îl împing de pe mine, iar el cade lângă mine pe pat. Mă retrag până la marginea patului și mă întorc cu spatele la el, făcându-l să chicotească. Îmi acopăr corpul cu pilota roșie, fără să mai las vreo bucățică de piele dezgolită. Îi arăt eu lui!

Îi aud râsul și îmi vine să zâmbesc la cât de frumos sună, însă mă abțin. Vine și el sub pătură, mai aproape de mine, căci am tras-o pe toată, și își plimbă mâna pe spatele meu. Îl ignor și îmi închid ochii. Mâna sa este înlocuită de buzele acestuia, care îmi sărută omoplații.

- Te-ai supărat? întreabă încet.

Nu îi răspund. Continui să îl ignor minute bune, minute în care el încearcă să vorbească cu mine.

Mă întoarce pe spate, iar eu îmi deschid ochii. Se apleacă vrând să mă sărute, însă îmi întorc repede capul, iar el îmi sărută obrazul. Continuă cu săruturi mici în jos, spre buzele mele, însă mi le presez pentru a nu avea acces la ele.

- Supărata mea.

Mai încearcă o dată să îmi sărute buzele, însă mă feresc din nou. Îl împing de pe mine și mă dau rapid jos din pat. Îmi iau lenjeria pe mine, apoi rochia și merg cu pași mici în baie. Mă spăl pe față și pe dinți, cu periuța ce am adus-o ieri, apoi cobor în sufragerie. Privesc peisajul minunat ce se afișează după fereastră și mă gândesc că dacă ar fi nins, totul ar fi arătat mult mai bine. Anul acesta nu am avut zăpadă de Crăciun și nici de Anul Nou, dar a fost foarte frig. În cabană încă este cald, acest lucru bucurându-mă, căci pot sta doar în rochiță.

- Iubito.

Tresar când îi aud vocea și mâinile sale se încolăcesc în jurul meu.

Să înceapă distracția!

Îi privesc ochii nemaipomenit de albaștri, apoi îi sărut obrazul, zâmbindu-i. Cobor cu sărutările pe gât, în timp ce mâinile mele îi ating pieptul descoperit. Îi sug ușor pielea și o mușc, lăsând semne de toată frumusețea. Îmi cobor mâinile pe șoldurile sale, în timp ce buzele mele îi sărută pectoralul, iar un mârâit îi scapă. Îmi lipesc corpul de al său, observând că prietenul îi devine tare. Îl împing spre canapea și continui să îi sărut gâtul, mușcându-i lobul urechii din când în când, și evitându-i buzele. După minute bune, consider că l-am chinuit destul și îmi desprind buzele de gâtul său. Mă ridic de pe el, iar el își ridică încet pleoapele și mă privește cu ochii bulbucați. Îi fac cu ochiul și încep să fug - așa cum pot - spre cameră. Urc scările în grabă și încui ușa în urma mea, zâmbind malefic.

- Afurisito! îl aud strigând de jos. Doar nu ai făcut asta!

Mă întind pe pat încă zâmbind și îi aud pașii apăsați cum se apropie de ușă.

- Deschide! spune și apăsă pe clanță. Nu poți să mă lași așa, iubito! continuă revoltat.

Am un deja-vu și îmi aduc aminte că același lucru l-a zis și în ziua accidentului. Însă, din fericire, astăzi nu va mai fi niciun accident. Niciunul dintre noi nu va pleca nicăieri și nu se va întâmpla nimic.

- Iubito! Când te prind jur că nu o să mai poți sta jos!

- Pa, Andreas! râd.

Pașii lui Andreas se aud îndepărtându-se, iar eu respir ușurată, însă nu pentru mult timp, căci durerea ce mi se resimte în picioare e insuportabilă. Știam că vor fi consecințe dacă alerg și depun efort fizic, și totuși am ales să fac asta pentru a mă "răzbuna" pe Andreas pentru că nu a vrut să îmi dea un afurisit de sărut.

Strâng din dinți și încerc să suport. Măcar pentru Andreas, dacă nu pentru mine. Nu vreau să îl întristez, nu acum când totul merge bine.

Tot ce vreau este un calmant, însă îmi aduc aminte că nu mi-am luat de acasă, iar pe aici nu există niciunul.

Un geamăt de durere îmi scapă, iar în ochi mi se formează lacrimi. Doare ca naiba! Nu pot sta așa, trebuie să îi spun. Îl voi supăra mai rău dacă află că nu i-am spus.

- Andreas! îl strig.

Simt cum lacrimile dau năvală pe obraji și durerea devine mai cruntă.

- Andreas! strig din nou mai tare.

Unde naiba ești, Andreas?

Nu se aude niciun sunet în jur, doar suspinele mele. Un geamăt puternic de durere îmi iese printre buze când încerc să îmi mișc picioarele, dar fără rezultat. Tot ce obțin este o durere mai mare, nimic altceva.

- Andreas! țip cât pot, iar pașii lui grăbiți se aud în sfârșit.

- Iubito? îi aud vocea îngrijorată.

Scap un suspin de durere și îmi trag nasul.

- Ce se întâmplă? întreabă din nou. Ce ai pățit? Deschide nenorocita asta de ușă!

- N-Nu pot. Mă doare.

Când aude ce îi spun, izbește ușa cu ceva, însă nu se deschide. Încearcă din nou, iar usa se izbește puternic de perete, lăsând la vedere fața sa speriată.

Vine repede lângă mine și îmi privește chipul plâns.

- Ce te doare? întrebă și mă cuprinde în brațe.

- Picioarele, șoptesc.

Mă ia în brațe stil mireasă și coboară scările repede.

- Mergem la spital.