Alături de tine

54. "Cel mai frumos cadou"

Astăzi este Crăciunul. O zi cât se poate de fericită. Suntem toți adunați în sufragerie, în afară de mama, care este la cumpărături, căci nu a avut timp să cumpere cadouri.

Eu le-am cumpărat tuturor cadouri cu ajutorul lui Andreas și al Mayei. Ea i-a cumpărat cadoul ales de mine lui Andreas, iar el le-a cumpărat cadouri celorlalți. Le-am împachetat frumos și le-am pus câte o etichetă, apoi le-am pus sub brad, lângă celelalte.

Mamei și Mayei le-am cumpărat câte un colier, tatei i-am cumpărat un tricou cu echipa sa favorită de fotbal, lui Tate un bilet la un meci de hochei la care voia neapărat să se ducă, iar lui Andreas i-am făcut un album foto cu toate fotografiile noastre. Sper din suflet să nu fi dat greș cu cadoul și să îi placă.

Când auzim mașină mamei ne ridicăm toți în picioare, eu cu ajutorul lui Andreas. Mă ține de talie, în caz de orice.

Ușa se deschide încet, iar mama intră cu o mulțime de bagaje.

- Crăciun fericit! urăm toți în cor.

Mama atunci pare să ne observe și își mărește ochii când mă vede în picioare. Fac - cu greu - câțiva pași, cu ajutorul lui Andreas. Ochii mamei se umezesc și scăpa cumpărăturile jos. Aleargă spre mine și mă cuprinde în brațe.

- Ușor, chicotesc. Nu sunt așa stabilă.

O strâng și eu în brațe, iar ea plânge pe umărul meu.

- Mi-ai făcut cel mai frumos cadou, scumpo! Te iubesc!

- Și eu te iubesc, mamă!

Din ziua când m-am întâlnit cu "tatăl" meu, Karl, la spital, am făcut aproape zilnic kinetoterapie, iar corpul meu și-a revenit treptat. Peste câteva săptămâni de atunci, mai exact cinci, am început să fac câțiva pași alături de kinetoterapeutul meu, care m-a susținut enorm de mult. Primul care a aflat a fost Andreas, care a fost foarte fericit. Nu îl mai văzusem niciodată atât de fericit ca atunci. Apoi au urmat Tate și tata, care m-au felicitat și mi-au spus că sunt mândri de mine, la fel ca Andreas, și au fost și ei foarte fericiți. Toți patru am hotărât să nu îi spunem mamei și să îi facem o surpriză de Crăciun. După cum se vede, se bucură.

Tot ce pot să spun este că am avut noroc și ambiție.

- Sunt atât de fericită! De ce nu ai spus nimic până acum? mă întreabă privindu-mă, parcă nevenindu-i să creadă.

- Am vrut să îți fac o surpriză.

- Ți-a ieșit de minune.

Își șterge lacrimile, și mă mai îmbrățișează o dată.

- Mă duc să împachetez cadourile. Mă întorc repede, spune, apoi dispare.

Mă întorc și fac pași mărunți spre canapea cu un zâmbet pe buze. Andreas vrea să vină să mă ajute, însă îi fac semn să mă lase. Mă așez lângă el și îi sărut obrazul, apoi îmi întorc privirea spre ceilalți. Ne privesc zâmbind, vizibil fericiți pentru noi și pentru progresele mele.

Îmi întorc capul spre mijlocul sufrageriei, acolo unde tronează bradul nostru pe care l-am împodobit ieri. Mirosul de brad și de portocale îmi încântă simțurile, iar beteala și globulețele colorate îmi bucură vederea. În vârful bradului se află o stea roșie, sclipitoare.

Eu, alături de Tate și de Andreas l-am împodobit, iar părinții noștri au stat și ne-au privit fericiți. Când a venit momentul să punem steaua, băieții m-au ridicat din scaunul meu și m-au ajutat să o pun.

Tocurile mamei se aud, iar eu îmi întorc capul pentru a o privi. Cu toate că este frig afară, ea este îmbrăcată într-o rochie roșie, alături de niste pantofi negri. Are mâinile ocupate cu cadourile frumos împachetare și coboară scările cu grijă.