Alături de tine

8. "De ciocolată să fie, șefa"

Telefonul sună în continuu de zece minute, enervându-mă. Răspund fără să mă uit cine e.

- Alo? mormăi adormită.

- Hei, Lara...

Recunosc imediat vocea. Este a Mayei.

- S-a întâmplat ceva?

- Blake... Mi-a... Mi-a dat papucii, spune izbucnind în plâns.

Blake e iubitul Mayei de mai bine de cinci luni. L-a cunoscut la un festival de muzică.

- Îmi pare rău... Ce s-a întâmplat? întreb ridicându-mă în fund.

- Nici eu nu știu. A zis doar că el nu mai poate continua așa și că ar fi mai bine să ne despărțim.

Mă simt rău când știu că ea suferă, iar eu nu îi pot fi alături, deoarece e la sute de kilometri distanță. Mereu ne-am fost alături în situații de genul una alteia, iar acum eu nu pot face nimic, decât să o consolez prin telefon.
Jur că mi se rupe sufletul când o aud plângând.

- Gata. Liniștește-te. O să fie bine, ai să vezi. Nu mai plânge, te rog...

- Nu pot să mă abțin... Îl iubesc prea mult.

- Te înțeleg...

După jumătate de oră de consolare, îmi spune că trebuie să închidă.
Mă ridic din pat și merg galeș spre baie. Fac un duș rapid în timp ce îmi pun gândurile în ordine. Faptul că ea suferă atât de tare, mă rănește și pe mine. Nu merită să sufere după un idiot.

Gândul îmi zboară fără să vreau de la Maya la Andreas. La sărutul de aseară. La buzele lui moi. Încă i le pot simți peste ale mele.

De ce îmi vin astfel de lucruri în minte dacă eu nu simt nimic pentru el? Sau poate încep să simt... Nu! E imposibil. Nu are cum să fac asta.

Îmi scutur capul pentru a alunga toate gândurile și mă îmbrac. Cobor la parter, iar acolo îl găsesc pe Tate.

- Hei, spun încet.

- Bună, Lara, spune cu voce ciudată. Pare îngândurat.

- Te simți bine? S-a întâmplat ceva?

- În primul rând vreau să îmi cer scuze. Eram puțin cam amețit aseară și de aia am acceptat să ne sărutam. Chiar nu am vrut... Îmi cer iertare...

- E în regulă. Continuă!

- Nu știu dacă să îi spun Ericăi de acele săruturi sau nu...

Pare foarte frustrat din această cauză... Nu știu ce sfat să îi dau, nu am mai trecut prin asta.

- Liniștește-te. O să fie totul bine. Va înțelege.

- Și dacă nu?

- Dacă nu va înțelege acum, peste puțin timp o va face. Iar dacă o să ia anumite decizii, o să le regrete mai târziu.

Nu spune nimic, doar mă ascultă în liniște.

- Sau... continui eu. Poți să nu îi spui. Nu cred că are de la cine să afle. Iar dacă vorbești cu Andreas să nu aducă vorba de asta în preajma ei, sigur își va ține gura.

- Mai mult ca sigur. Andreas e un prieten adevărat și știe când să tacă. Cred că o să îți urmez sfatul de a nu-i spune.

Îi zâmbesc vag și mă indrept spre bucătărie. Deschid frigiderul, de acolo luând sucul de portocale și punându-mi un pahar.

- Hei, Lara, se aude vocea lui Tate de la masa mare. Mulțumesc!

- De asta sunt aici.

Masa mare este masa din sufragerie pe care luăm mesele zilei.

Mă indrept spre canapea și mă așez aprinzând televizorul. Tate mă urmează și el și se așează.

- Lara? spune, iar eu îmi întorc capul spre el. Vino, zice și îmi face semn să mă duc la el în brațe pentru o îmbrățișare.

Mă duc la el în brațe, cuprinzându-i talia cu mâinile, dar momentul este întrerupt de câteva ciocănituri în ușă. Mă desprind de Tate și merg spre ușă. În fața ei stă nimeni alta decât Erica.

- Tate e acasă?

- Da. Intră.

Aceasta intră și mă ia în brațe. Se duce la Tate și îl sărută pe obraz. Își fac schimb de replici, apoi urcă amândoi în camera lui. Tate se uită spre mine cu subînțeles și i se poate citi pe chip îngrijorarea.

Am rămas din nou singură, căci Andreas nu e aici, iar porumbeii au "treabă" sus.

Mă hotărăsc să îi dau mesaj lui Andreas.

~"Hei. Ce spui de o înghețată?"~

Nu aștept mult, căci răspunsul și apare.

~"E perfect. Vin să te iau în 30 de minute. "~

~"Urci direct în cameră."~

~"Bi..ne." ~

Urc în cameră și caut în dulap ceva cu care să mă îmbrac. Aleg o pereche de pantaloni scurți și un tricou decoltat. În picioare iau niște sandale negre, iar peste câteva momente se aud bătăi în ușă. Merg să deschid și îl văd pe Andreas. Mă dau din ușă, iar acesta intră.

- Astea sunt pentru tine, spune și întinde un buchet de flori. Sunt atât de minunate.

- Sunt minunate! Mulțumesc mult!

- Mergem?

- Sigur.

Ajungem în fața casei și ne urcăm în mașina sa. Pornim și ne îndreptăm spre o gelaterie pentru a lua înghețată.

- Ce înghețată preferi? spune în timp ce oprește mașina.

- De ciocolată.

- De ciocolată să fie, șefa!

Pleacă din mașină și se întoarce peste câteva minute cu înghețatele.

- Mulțumesc!

Acesta îmi zâmbește și începe să mănânce, eu făcând la fel.
E chiar drăguț când mănâncă înghețată. Zici că e un copil de cinci ani care mănâncă pentru prima dată.

Sunt scoasă din gânduri de înghețată ce face cunoștință cu nasul meu, iar mai apoi cu toată fața.

Cere război, război primește, îmi spun în sinea mea și îl bag cu nasul în înghețata mea.

Radem amândoi și continuăm până rămânem doar cu cornetele de la înghețată.

- Ai un șervețel? îl întreb.

- Da, spune în timp ce scoate un pachet din buzunarul pantalonilor.

Iau unul și încep să îi șterg fața, dar mâna lui mă oprește.

- Să îți arăt eu cum se face, îmi spune cu un rânjet pe față, iar în următoarea secundă gura lui e pe nasul meu, apoi pe obraji, lingând cu grijă înghețata. Gata! Ești ca nouă acum!

Nici nu mai stau pe gânduri și fac același lucru ca și el.

- E mai bună de pe fața cuiva, spun și amândoi începem să râdem.