Alături de tine

58. "Dă-i puțin timp"

Și uite așa am ajuns din nou în scaunul cu rotile. O lună întreagă a trebuit să nu depun efort și să merg în scaun. O lună întreagă a trebuit să depind de altcineva. Însă, după aceea, mi-am revenit. Au trecut câteva luni bune de atunci. Anul școlar s-a terminat, am dat examenele finale, le-am luat cu note mari - și eu, și băieții -, iar acum aștept răspunsul de la facultate. Am optat pentru Yale, fiind cea mai bună opțiune pentru mine. Băieții au optat la fel, făcându-mă fericită.

Acum stau întinsă în pat, căci noaptea trecută am fost în club cu Maya și Tate, căci Andreas a fost plecat la părinții lui și a aterizat în New York pe la șase dimineața. S-a dus să se odihnească și o să vină pe la mine mai târziu.

Toată seara am stat cu Maya și câțiva prieteni de ai ei pe care nu îi cunosc, căci Tate s-a făcut nevăzut de cum am intrat în club.

I-am cunoscut prietenii și sunt chiar de treabă. Ne-am înțeles bine aseară, și sper că o vom face în continuare.

Aud ușa de la intrare trântindu-se și câteva voci, însă nu înțeleg ce vorbesc. Sper să fi venit Andreas. Mor de nerăbdare să îl văd.

Arunc o privire spre ceasul de pe noptieră, în timp ce pașii unei persoane se aud venind, și constat că este ora trei după-amiaza.

Ușa se deschide și Andreas intră pe ea. Zâmbesc ca o toantă când îl văd și vreau să mă dau jos pentru a-l îmbrățișa, însă îmi face semn să mă opresc. Pe față îmi apare o încruntătură și acum observ că este nervos. Totuși, mă ridic în picioare și îl privesc cum își scoate telefonul.

- Ce se întâmplă? îl întreb nedumerită.

Îmi întinde telefonul privindu-mă nervos. Îl iau încet și privirea îmi cade pe o poză cu mine de noaptea trecută. Stau în brațele lui Marcus, un prieten de al Mayei și din unghiul din care este făcută poza pare că ne sărutăm.

- Ce e asta? întreabă.

- De unde ai poza?

Pufnește și îmi ia telefonul din mână.

- Nu contează de unde o am, ci contează că o am și văd ce fel de persoană ești!

- Dar nu s-a întâmplat nimic între noi. Doar ne-am îmbrățișat, atât! Nu ne-am sărutat și nu a existat nimic între noi, încerc să îi explic.

- Minți! țipă.

Vreau să mă apropii de el, însă se retrage. Trebuie să îi explic că nu s-a întâmplat nimic. Nu a existat nimic între mine și Marcus. Absolut nimic. Interpretează totul greșit.

- Nu mă atinge!

- Iubitule, nu s-a întâmplat nimic, îți jur! Lasă-mă să îți explic! spun cu vocea tremurândă și lacrimi în ochi.

- Nu vreau explicații! Te-am iubit ca un prost și tu ți-ai bătut joc de dragostea mea. Am fost alături de tine în cele mai grele momente și tu așa mă răsplătești! Nu mai vreau să aud nimic de tine. Mi-a ajuns! țipă.

Lacrimile îmi curg pe obraji și încerc să mă apropii de el, dar se retrage. Ochii îi sunt triști, iar fața îi este roșie de furie. Nu vrea să mă asculte, nu vrea să mă atingă, nu vrea nimic!

Un lucru este cert: Roata se întoarce.

- Te rog, ascultă-mă.

- Lasă teatrul ăsta ieftin, spune și pleacă.

Fug după el, însă este prea rapid, iar când eu cobor scările, el deja trântește ușa.

- Andreas! țip în urma lui, însă nu se întoarce.

Tate mă oprește din drum și mă cuprinde în brațe.

- Dă-i puțin timp.

Are dreptate. Acum este nervos și nu o să vrea să mă asculte. Cel mai bine este să îl las să se liniștească, iar apoi să vorbesc cu el.

Urc în camera mea și mă pun în pat, suspinând.

****

Urc în mașină și calc accelerația până la Andreas acasă. I-am dat o oră să se liniștească și tot ce sper acum este să mă lase să îi explic. Nu știu ce se va întâmpla dacă nu mă lasă să îi explic, probabil ce s-a întâmplat data trecută, doar că este invers acum.

Parchez cum nimeresc, lăsând cheile în contact și grăbindu-mă să bat în ușă. Ciocăn din nou, dar nimeni nu îmi răspunde. Este acasă, are mașina aici, dar poate știe că sunt eu și nu vrea să vorbim. Îmi încerc norocul și apăs clanța. Din fericire, ușa este deschisă, așa că mă grăbesc să intru. Urc cu repeziciune scările și găsesc ușa de la camera sa deschisă.

Mă blochez în prag.

Andreas este pe jumătate dezbrăcat, cu o blondă doar în sutien și în blugi peste el. Se sărută! Andreas își duce mâinile la capsele sutienului și îl desface, lăsându-l să cadă, fără să întrerupă sărutul.

Și eu care credeam că suferă!

În tot acest timp el era cu ea, iar eu credeam că se liniștește și va vrea să vorbim.

Suspinul meu îi atrage atenția și se desprinde din sărut, mutându-și privirea spre mine. Mă privește fără a schița nimic. Rece. Dur. De parcă nu avem aproape un an împreună.

- Eu nu te-am înșelat, suspin.

Chipul i se mai îmblânzește, probabil realizând de face. O dă pe blondă de pe el, însă prea târziu, căci deja cobor scările.

- Lara! îl aud în spatele meu.

Însă nu îl bag în seamă. Pornesc mașina și plec în viteză.

Unde?

Spre o nouă viață!

~.~

Ar putea fi un final bun.