Alături de tine

38."Ești rănită"

Deschid cât de încet pot ușa și mă uit la corpul ghemuit de jos. Nu știu cât timp a trecut, câteva ore probabil. Am telefonul închis, nepăsându-mi că mă poate suna cineva. Are genunchii strânși la piept, mâinile în poală, iar capul rezemat de perete. A ațipit.

Chipul îi este palid și știu că îl dor toate aceste întâmplări, însă pe mine mă doare de un milion de ori mai tare. El nu a avut parte de trădarea mea, cum am avut-o eu de a lui. Fără să îmi dau seama, dau de ochii săi minunați ce mă privesc insistent.

Se ridică imediat în picioare, însă mă dau un pas în spate, intrând în cameră. Prind repede cu mâna dreaptă ușa și vreau să o închid, însă piciorul său proptit în prag mă oprește. Împinge cu forță ușa și intră în cameră.

Privirea sa cutreieră prin cameră, de la perdelele balconului trase anapoda, la patul răvășit și, într-un final la oglinda spartă ce zace pe podea.

Privirea sa se mută pe mine și mă cercetează din cap până în picioare, mărind ochii când vede sângele uscat pe mâna și genunchii mei.

- Ești rănită, constată.

- Pleacă, i-o retez rece.

Însă el nu se clintește. Rămâne acolo împietrit neștiind ce să spună. Îi observ ochii înlăcrimați când își ridică privirea, însă nu dă drumul lacrimilor, dar nici mult nu mai are.

- Stai jos, mă întorc.

Însă nu mă mișc din loc. Într-un minut se întoarce cu o trusă de prim ajutor și o așează pe pat. Mă prinde de mână și mă trage spre pat, în ciuda incercarilor mele de a-mi retrage mâna din strânsoarea sa. Mă așează pe pat, iar el se pune în genunchi, pe podea, între picioarele mele.

Deschide trusa și ia niste vată, punând apă oxigenată pe ea. Îmi prinde mâna, însă mi-o retrag rapid. O prinde din nou și o ține cu forța, dezinfectând rana. Mă ustură, însă încerc să nu scot niciun sunet. După ce termină, îmi unge rana cu o cremă, apoi o pansează cu niște fașă. Pune apă oxigenată pe altă vată și face același lucru și cu genunchii.

Când termină, îmi cuprinse talia cu mâinile și își pune capul pe pieptul meu, strângându-mă în brațe.

Nu fac nimic. Încerc cu toată puterea pe care o am să nu îl strâng în brațe. Îmi este atât de dor de el. Cu toate că este lângă mine.

Îi aud suspinele, iar lacrimile sale îmi udă tricoul pătat de sânge.

- Iubito..., spune încet. Mi-ai lipsit atât de mult. Nu te-am înșelat. Nu ți-aș face niciodată asta. Te iubesc prea mult ca să îți fac asta, spune strângându-mă mai tare.

- Minți! Nu vreau să te ascult. Îmi spui numai minciuni. Nu ți-am lipsit. Ai avut acolo companie. Nu-.

- Nu am avut companie! spune și se desprinde de mine. Nu te-am mințit niciodată, Lara. Nu te-am înșelat.

- Taci! Nu vreau să te ascult. Doar pleacă.

- Nu.

- Ba da! spun lipsită de puteri.

- Trebuie să mă asculți, iubito.

- Nu sunt iubita ta! Pleacă.

- Nu!

Mă uit în ochii săi scăldați de lacrimi și mi se rupe inima.

Recunosc, sunt puțin cam rea cu el, nelăsându-l să vorbească, însă nu suport să îi aud minciunile.

- Te rog să pleci, Andreas.

Se ridică în picioare și mă privește de sus, cu ochii săi nemaipomenit de albaștri, scăldați în lacrimi.

- Ești sigură că asta vrei?

- Da.

Nu, nu asta vreau. Vreau să rămână aici cu mine, căci mi-a fost dor de el, însă e prea târziu, căci a plecat, trântind ușa în urma lui.

****

Nu știu cât timp a trecut de când am mâncat ultima oară, dar nu simt foamea. Trăiesc doar cu câteva guri de apă pe zi, nesimțind nevoia de mai mult.

Mă întind în pat, în aceleași haine murdare, și încerc să adorm, căci noaptea trecută nu am dormit deloc.

Andreas nu m-a mai contactat deloc de ieri, însă nici nu avea cum, căci am telefonul închis. Nu știu dacă m-a sunat cineva din familie, însă nici nu îmi pasă. Vreau să fiu lăsată în pace.

Închid ochii și meditez la cele întâmplate ieri, când aud ușa de la intrare, însă nu mă sinchisesc să văd cine este, căci sunt sigură că este Andreas și nu vreau să dau nas în nas cu el.

Continui să țin ochii închiși și să mă prefac că dorm atunci când îi aud pașii pe holul din apropiere prin ușa întredeschisă. O deschide de tot, încet și cu grijă, apoi vine spre pat. Se așează pe marginea acestuia și îmi ia mâna într-ale sale și mi-o sărută delicat.

- Iubito..., șoptește încet, crezând că dorm. Nu te-am înșelat niciodată. Nu te-am mințit niciodată. Nu ți-aș face așa ceva niciodată, te iubesc prea mult.

Taci! Taci! Taci!

Nu vreau să te aud.

Doar taci!

- Cea cu care ai vorbit nu era amanta mea, ci verișoara mea.

Ce?

Cred că nu am auzit bine.

- Ea locuiește în Washington și când a auzit că sunt acolo a venit în vizită. Eu eram la duș și de aceea a răspuns ea, șoptește. E mai mică decât mine, are paisprezece ani și de aceea i-am spus scumpo. Mereu o alint. Îmi dau seama cât de rănită ai fost în acel moment, însă nu trebuia să tragi concluzii pripite. Tu ai crezut că te-am înșelat, însă nu a fost deloc așa.

Totuși, îmi vine greu să cred ceea ce aud. Și știu că sunt o proastă pentru că nu l-am ascultat și l-am judecat imediat. Știu că dacă îl ascultam de la bun început nu se mai ajungea aici. Nu mai sufeream amandoi.

Își trage nasul și îmi mai sărută o dată mâna.

Nu suport să îl văd plângând sau, în cazul de față, să îl aud. Mi se rupe inima.

- Te iubesc, Lara. Ești sufletul meu. Aș da orice să mă asculți și atunci când ești trează.