Alături de tine

59. "Vreau să îl văd"

Sunt de trei săptămâni aici. Nu știu unde sunt mai exact, însă nici nu mai contează în momentul de față. Cert este că nu mai sunt în New York.

Toată lumea mă sună în continuu de atunci, inclusiv Andreas, însă nu le-am răspuns. Tot ce am făcut a fost să le trimit câte un mesaj cu Sunt bine din când în când.

Știu că mi-am îngrijorat familia, și probabil au anunțat poliția, însă am nevoie de timp. Am nevoie de timp pentru a uita, pentru a-mi reveni, pentru a-mi pune gândurile în ordine. Am nevoie să fiu doar eu cu mine și nimeni altcineva.

De când am venit aici mă gândesc intens la ce a făcut Andreas. Dacă mă lăsa să îi explic nu se mai ajungea aici. Totul ar fi fost bine. Însă, a făcut aceeași prostie pe care am făcut-o eu vara trecută.

Dar îl înțeleg. A fost prea rănit pentru a mă putea asculta. Nu a gândit limpede. Așa am făcut și eu, iar mai târziu mi-am dat seama ce prostie am făcut.

Oftez și îmi iau telefonul în mână, căci am primit un mesaj de la Maya.

~"Vino acasă, Lara. Te rog. Toți suntem foarte îngrijorați. Andreas mai are puțin și înnebunește. După ce ai dispărut, am vorbit cu el și i-am explicat totul. La început nu a vrut să mă asculte, însă l-am convins și a realizat și el ce greșeală a făcut. Deci, te rog, întoarce-te. Suntem foarte îngrijorați."~

Andreas știe adevărul? A realizat ce greșeală a făcut? Oare regretă? Probabil. Și eu regret că nu am încercat mai mult, chiar dacă el m-a respins. S-a ajuns aici din vina lui.

Mă ridic din pat și mă îndrept spre dulap pentru a-mi lua niște haine. Sunt cazată la un hotel de două stele, dintr-un orășel micuț căruia nu îi știu numele. Din fericire, aveam câteva haine rămase în mașină de când am fost în camping și aveam un card de rezervă în torpedou.

Camera nu este foarte mare, însă este curată și aranjată frumos. Baia este micuță, având o cabină de duș, o chiuvetă micuță și vasul de toaletă.

Dau drumul la apă și o las să se încălzească, în timp ce mă dezbrac. Intru și las picăturile de apă să îmi mângâie pielea, apoi aplic gelul meu de duș cu miros de zmeură pe care mi l-am cumpărat, căci aici era doar un săpun.

Nu pierd mult timp în duș, iar după câteva minute ies. Mă îmbrac și mă spăl pe dinți, apoi mă întorc în cameră.

Mă gândesc la toată situația și mă cuprinde tristețea. Nu plâng, am renunțat de mult timp la plâns, doar sunt tristă.

Vreau să îl văd. Îmi este dor de el.

Însă orgoliul este mai mare.

Totuși, ar trebui să mă întorc acasă. Familia este îngrijorată.

****

Trei ore de condus și sunt în fața casei. Îmi fac curaj și cobor din mașină și mă îndrept cu pași mici spre ușă.

Trebuie să fac asta, îmi spun.

Apăs clanța și deschid încet ușa. Sufrageria este goală și mă întreb unde este toată lumea. Închid ușa în urma mea și mă îndrept încet spre scări. Le urc cât de încet pot și pun mâna pe clanța de la camera mea.

Inspir adânc și expir. Deschid ușa și îl văd de aici pe Andreas în pat. Plânge.

Când mă vede, ochii i se măresc. Se dă jos cu repeziciune și mă cuprinde în brațe, ridicându-mă de la sol. Îi cuprind umerii și îl strâng în brațe la rându-mi.

- Te iubesc! Jur că te iubesc! Îmi pare atât de rău. Sunt un prost, știu, dar nu am gândit limpede. Nu am vrut să fie așa. Îmi pare foarte rău. Te rog, iartă-mă, suspină.

Mă lasă jos și își așează palmele pe obrajii mei. Mă sărută în mod repetat pe buze, apoi pe obraji și pe frunte.

- Îmi pare rău.

Îi șterg lacrimile și îi sărut obrajii, apoi buzele. Mi-a fost atât de dor de el! Sărutul este încărcat de dor și de iubire, iar buzele sale moi se simt minunat peste ale mele.

Și, cu toate că a atins și a sărutat altă fată, am reușit să trec peste.

- Suntem bine? întreabă.

- Suntem bine.

Îl cuprind din nou în brațe și, pentru prima oară în trei săptămâni, mă simt acasă.

- Te iubesc enorm, șoptește.

- Eu te iubesc mai mult!

Sfârșit!