Alături de tine

27. "Îți place ce vezi, iubito?"

Seara am cinat împreună, delectându-ne cu gustul minunat al pastelor gătite de Andreas și cu gustul dulce al vinului. După ce am terminat cina am spălat vasele, apoi ne-am retras în dormitor. În timp ce eu mă făceam comodă în pat, Andreas mi-a propus să facem duș împreună, însă l-am refuzat. A plecat singur și trist în baie, iar eu mi-am luat telefonul din plic pentru a-mi verifica notificările. Aveam câteva apeluri pierdute de la mama și Maya, și câteva mesaje de la Tate în care mă întreba unde sunt și mă îndemna să îi răspund căci era foarte îngrijorat. Le-am ignorat și am băgat telefonul înapoi, iar plicul l-am lăsat pe birou.

Voiam sa rup legătura cu oricine pentru o zi și să îmi canalizez toată atenția pe Andreas, știind că timpul petrecut împreună îl face foarte fericit, iar dacă el e fericit sunt și eu fericită.
Simt că locul meu e lângă el, iar al lui lângă mine. Simt că putem trece peste toate împreună și că putem ține piept lumii dacă ne ținem de mână. Simt că suntem suflete pereche și că vom fi o viață împreună. Că vom avea o familie fericită și unită, și că vom trece peste micile certuri.

Poate exagerez gândindu-mă atât de departe, dar asta e ceea ce vreau. Am speranța că toate astea se vor întâmpla cândva.

Tresar când ceva umed îmi atinge obrazul și zâmbesc când conștientizez că sunt buzele lui Andreas. Am fost mult prea absorbită de gânduri încât nici nu am auzit când a ieșit. Îmi ridic capul și îmi plimb privirea pe corpul său acoperit doar de niște pantaloni de pijama, și înghit involuntar în sec când îi văd abdomenul.

- Îți place ce vezi, iubito? mă întreabă pe un ton blând și pervers.

- Tu de crezi? îl întreb cu o voce la fel de perversă ca a lui.

- Eu cred că da!

- Eu cred că nu! spun tăindu-i elanul.

Mârâie și se aruncă peste mine, mușcându-mă de gât. Încep să râd ca o nebună, iar el își ridică capul și se uită cu o sprânceană ridicată la mine. Mă opresc din râs și îi studiez chipul angelic pentru câteva momente.

- Te superi dacă fac un duș? îl întreb.

- Nu, iubito. Ți-am pus o periuță de dinți în suport și ai prosoape acolo. I-ați haine curate din dulap.

- Mulțumesc! Te iubesc!

- Și eu te iubesc! spune și mă sărută.

Mă ridic din pat și merg la dulap. Îl deschid și îmi iau un tricou la întâmplare și dispar în baie, dar nu înainte de a-mi lua un elastic de păr din plic.

Îmi prind părul într-un coc dezordonat și îmi dau hainele jos, punând tricoul în coșul de rufe. Pantalonii o să îi îmbrac după așa că îi las jos.

Dau drumul la apă și aștept puțin să se încălzească apoi intru. Mirosul gelului său de duș îmi invadează nările atunci când îl aplic pe corp și îmi masez pielea ușor.
După aproximativ 15 minute ies din baie îmbrăcată și spălată pe dinți, găsindu-l pe Andreas privind gânditor pe ușa balconului. Mă îndrept încet spre el și îi cuprind talia cu mâinile, iar capul mi-l pun pe spatele său.

- Câteodată îmi e dor de ei... De momentele petrecute împreună, de mesele luate împreună... Îmi lipsesc atât de mult... îmi șoptește.

La început nu îmi dau seama despre cine vorbește, însă după realizez că îmi vorbește despre părinții săi.

- Casa mi se pare atât pustie, iar mâncarea nu are niciun gust. Nici nu ai idee cât de fericit m-ai făcut când ai acceptat să rămâi la mine, Lara! Mă simt atât de... singur. Îi văd de câteva ori pe an, de obicei în vacanțe, când mă duc eu la ei. Ei vin foarte rar, îmi spune cu o voce șoptită.

Îl strâng în brațe și îl las să continue, căci știu ca nu s-a terminat aici ce avea de zis. După câteva momente de liniște, continuă:

- Știu cum te-ai simțit atunci când părinții tăi au plecat. Știu foarte bine. Cunosc îndeajuns de bine acel sentiment. Știu cum te-ai simțit atunci când mama ta ți-a spus că pleacă pentru afaceri pentru încă trei săptămâni. Știu cum se simte acel junghi în inimă.

Îmi desprinde mâinile de pe talia sa și se întoarce cu fața spre mine, luându-mă în brațe.

- M-a sunat mama cât timp erai la duș. Mi-a cerut să mă duc la ei pentru două săptămâni. Nu știu ce să fac, Lara! spune și se desprinde. Vreau să îi văd, dar în același timp nu vreau să îi văd pentru că știu că atunci când voi pleca mi se va face dor de ei și va durea mai tare. Nu vreau să te las singură aici și sa îmi duci dorul. Vino cu mine!

- Oricât de mult mi-ar surâde ideea, nu pot. Nu îți pot răpi șansa de a-ți petrece timp cu părinții tăi. Sunt sigură că și lor le e foarte dor de tine și că de abia așteaptă să te vadă și să își petreacă timpul liber alături de tine.

Fața i se întristează și îl înțeleg. Nici eu nu aș putea petrece atâta timp fără el, însă când iubești pe cineva faci sacrificii.
Oftează și mă strânge în brațe.

- O să mă duc...

- Când pleci? îl întreb șoptit.

- În vreo două săptămâni.

Mă ia de mână și mă conduce spre pat, făcându-mi un semn din cap să mă urc. Mă întind pe mijlocul patului, iar Andreas se trântește deasupra mea, punându-și capul pe pieptul meu. Îi cuprind spatele într-o îmbrățișare, iar în scurt timp respirația i se regulează, semn că a adormit.

Sper să treacă cu viteza luminii cele două săptămâni, altfel nu știu cum voi rezista atâta timp fără el.

- Esti un om minunat. Te iubesc! îi șoptesc, chiar dacă știu că nu mă aude.