Condamnați

29. Fără scăpare

Ma ridic tipand de pe patul de spital pe care eram asezata fara sa stiu cum. Nu stiu cand, dar m-am trezit pret de cinsprezece secunde si atat am vazut:ca eram pusa pe un pat alb, curat, iar un om imbracat in halat alb si cu stetoscop la gand m-a privit putin, urmand ca mai apoi sa isi scoata din buzunar o seringa imensa, pe care a infipt-o in branula pe care o aveam atasata pe mana. Apoi negru.

M-am mai trezit apoi, si ma simteam mai mult ca un cadavru, decat ca un om. Nu puteam sa ma misc, nici macar un deget nu simteam. Dar puteam sa vad, sa miros si sa aud.

Prin aer plutea mirosul inconfundabil de medicamente si de sange.

Da, miroseam sangele.

Priveam fara sa stiu de ce neonul de pe tavan, si desi era puternic, nu ma orbea. Nu aveam pete negre pe retina dupa aceea. Era zgomot in jurul meu. Acelasi barbat imbracat in alb ma studia atent si isi nota ceva pe o foaie. Aveam glasul ragusit, iar cand l-am intrebat unde sunt, nu mi-a raspuns. In schimb, mi-a facut o injectie. Direct in gat. Iar negru.

Mai aveam momente in care aveam impresia ca sunt treaza, dar ma aflam intr-un intuneric continuu, pe alocuri fiind o linie alba.

Credeam ca e luminita de la capatul tunelului, si fugeam neincetat dupa ea. Intindeam mainile sa o prind, sa o simt cu propriile degete si sa ma scape din acel tunel intunecat, dar era prea departe. Nu o puteam ajunge nicicum.

Eram pierduta in propriul intuneric, si niciodata nu mi-a fost mai frica decat atunci. E ca si cum te-ai ineca in propriul sange. Pe masura ce luminita se indeparta de mine, aerul devenea insuportabil, desi mi-ar fi trebuit sa respir. Parca mergeam prin foc, si desi ma ardea, nu incetam din fugit. Voiam sa ies de acolo, fiindca nu mai suportam. Tipam, plangeam. Nimeni nu ma auzea. Doar eu.

Vocea mea rasuna in ecou, si de fiecare data cand propriul glas imi ajungea in unde la urechi, imi imfigeam unghiile in pielea capului si tipam din toti plamanii.

Era singura. Pierduta in propriul infern.

Imi simteam din cand in cand mainile atinse, mangaiate si ridicate. Apoi imi simteam venele strapunse. Nu mai simteam nimic. Nu mai auzeam nimic.

De data asta m-am miscat. Am tipat. Am reactionat. Sunt asezata in fund, cu mainile pe langa corp si respir sacadat. Parul imi e fleasca, asezat pe toata fata. Unele fire imi intra in ochi. Vreau sa imi duc degetele sa le indepartez mai repede, dar nu pot. Tip cand vad ca mainile mele sunt prinse cu lanturi de patul de spital, de parca eram un caine.

Picioarele imi sunt legate de asemenea.

Nu e nimeni in camera.

Doar eu.

Ma zbat, incercand sa scap si sa o iau la fuga, undeva departe de infernul in care sunt prinsa. Am spus ca am mai fost in iad, dar unde sunt captiva acum e mult mai rau. Ma simt de parca cineva isi bate joc de mine, imi pacaleste mintea si vrea sa ma faca sa innebunesc. Ma simt deja nebuna. Unghiile mele se infig singure in palme si incep sa plang. Suvitele mele de par se uda si mai rau. Sughit de nenumarate ori si privesc din nou locul unde sunt. Sunt asezata pe acelasi pat de spital, ca de armata. Sunt prinsa in lanturi de pat. In stanga si in dreapta sa, multe aparate bipaie necontrolat si ma fac sa strang din ochi, de parca asta m-ar ajuta sa nu le mai aud. Pe masutele de langa ele, multe fiole, serigini, tifoane si sticlute cu diferite substante de care nu am auzit niciodata pana acum.

In dreptul meu, o usa alba metalica, la fel ca si restul incaperii. Pe pereti sunt aseazate panouri cu chestii ce tin de medicina. Neuroni, sistemul nervos central, cerebelul, sira spinarii, sinapsele, nefroni, nervi...lucruri pe care le stiu vag de la anatomia din gimnaziu.