Condamnați

27. Crematoriu

Incerc sa imi deschid ochii, dar de fiecare data cand imi misc pleoapele, o durere apasatoare imi traverseaza trupul, pornind fix din moalele capului. Degetele mele se strang din reflex, si in acelasi timp simt cum un lichid cald mi se prelinge pana la radacina unghiilor.

Singurul lucru pe care il aud este respiratia mea sacadata si un altul, de parca un balon s-ar desumfla. Era cald. Foarte cald, ca si cum corpul meu ar fi o sursa continua care degaja flacari. Cu o ultima fortare, trec ca prin foc prin durerea coplesitoare si reusesc sa-mi supun ochii luminii zilei.

E ceata cateva momente. Atat eu, cat si ochii mei, suntem intr-o ceata totala si nu stiu cum sau ce sa fac ca sa ies din ea. Nu imi amintesc ce s-a intamplat, nu stiu ce am patit de ma simt de parca cineva mi-ar fi transpus organele in corpul altcuiva.

Cand mica pojghita ce mi se intiparise pe ochi dispare, realizez ca sunt intr-o masina. Sunt tinuta captiva de centura de siguranta, care ma tine lipita de pielea scaunului, dar cu toate astea, capul imi este lipit de geamul din stanga mea. Sau orice a mai ramas din el, caci simt cum multe cioburi imprastiate pe langa mine, si mai ales, in mine.

Imi simt fata plina de rani, simt colturile ascutite ale cioburilor cum sapa adanc in carnea mea, de parca ar vrea sa ma strapunga pana la oase. Cu o durere de nedescris, imi misc gatul, si il aud cum trosneste, asa cum trosneste ceva ce niciodata nu a fost miscat. Gem necontrolat si aproape ca tip de spaima cand imi vad picioarele pline de sange. Si cu toate astea, nu le simt deloc. Probabil ca am fost ranita atat de tare, incat corpul meu a intrat in soc si a amortit. Alta explicatie nu pot gasi.

Imi misc mainile si le privesc inspaimantata, nevenindu-mi sa cred cat de lovita si de plina de sange sunt. Niciodata nu am fost imbracata in atata rosu, nici macar atunci cand am facut o baie de sange la spital, o baie in sangele altuia.

Degetele mele sunt julite si abia pot sa fac o miscare cu ele, dar sunt atat de nedumerita si de alarmata in acelasi timp, incat ma straduiesc sa fac tot ce imi sta in putinta sa ma scot din starea in care sunt. Imi desfac cu greu centura de siguranta, si in timpul asta imi aduc aminte de faptul ca ne indreptam spre casa, venind de la inmormantarea fratelui meu. Eram cu Jace si Oliver. Inca nu am curaj sa imi misc capul sa vad daca ei sunt in regula. Sunt speriata de ce as putea sa vad, din moment ce eu sunt singura sursa de zgomot.

Rasuflu oarecum usurata cand realizez ca pantecele meu e in siguranta, rochia neagra fiind rupta in unele locuri si din cateva rani mici izvorau suvite subtiri de sange. Imi sprijin cotul de scaun si imi deplasez fundul cativa centimetri pe tapiteria rece si aspra.

Trag o gura mare de aer inainte sa fac ce e mai important acum. Imi mut capul spre dreapta si privesc printre lacrimi trupul nemiscat al lui Oliver. Ii strig imediat numele si imi asez mainile pe umerii sai, incepand sa il zgudui. Nu raspunde. Nu reactioneaza. Fata sa este plina de rani, la fel ca si bratele si aproape fiecare parte a corpului. Atat geamul din dreapta lui, cat si celelalte era sparte complet, parand a fi niste rame din cioburi. O dara groasa de sange ii curgea din arcada, una din apropierea cefei, iar alta i se prelingea din coltul gurii. Cu o singura privire in fata, il vad pe Jace in aceeasi stare deplorabila si ma panichez si mai tare. Le strig amandurora numele, dar degeaba.

Abia pot sa imi duc degetele tremurande la gatul lui Oliver, si constat speriata ca pulsul sau e foarte slab. Aproape inexistent. Ma intorc spre Jace, care arata mai rau ca un om care a fost ciuruit de gloante. Era plin de sange.

- Jace! Vreau sa tip, dar deja nu mai am voce. Glasul meu e ca al unui pui de pisica.

Il apuc de umeri si ma panichez cand ii simt corpul rece, cu toate ca in interiorul masinii fusese mai cald ca afara.

Era aproape vara, dar ploua si era ceata, la fel ca intr-o zi racoroasa de toamna. Era mai frig ca iarna acum. Imi fac loc intre cele doua scaune din fata si ii desfac centura de siguranta. Multumesc sfintilor ca si-a pus-o, altfel situatia poate ca era mult mai rea.