Condamnați

5. Prima zi de școală

Am aşteptat ca Ford­-ul Mondeo alb ca spuma laptelui al lui Loredan să iasă din aria mea vizuală, în timp ce aveam braţele încrucişate la piept şi băteam cu piciorul în pământul din faţa casei mele. Loredan mi-a făcut cu mâna, iar eu i-am arătat semnul păcii la pachet cu un rânjet pervers. Odată ce nu i-am mai văzut automobilul, am lăsat o respiraţie grea pe care nu ştiam că o ţineam să-mi părăsească trupul.

Loredan a apărut imediat ce am părăsit spitalul şi m-a scos din mica mea ieşire nervoasă din faţa instituţiei. M-a readus imediat în cabinetul său şi, la dracu, m-a sedat. M-a sedat ca pe un nenorocit de maidanez. Mi-a bandajat mâna dreaptă de la încheietură şi mi-a umplut braţul de plasturi.

Bineînţeles că m-a ţinut închisă până azi-dimineaţă şi m-a adus cu maşina sa la prima oră, cu pretextul că am şcoală.

Am dat să mă întorc pentru a intra în casă, dar glasul doamnei Marta mă opreşte şi mă face să mă întorc cu corpul spre casa ei, care se află față în față cu a mea. A ieşit purtându-l în brațe pe Dakota, nepoțelul ei de doar doi anișori. Mi-a zâmbit cald şi s-a apropiat de mine cu paşi rapizi.

— Oh Doamne, Maria, ce bine că dau în sfârşit de tine.

— S-a întâmplat ceva, doamna Marta?

A lăsat un râset micuț să-mi ajungă la urechi şi am zâmbit la auzul frumosului sunet. Mici riduri i s-au format în jurul buzelor şi ochilor ei albaştri, arătând că bătrânețea şi-a lăsat urmele pe chipul ei senin. Deşi nu prea pare, doamna Marta este o bătrânică pensionară ce îşi duce viața alături de nepotul ei, a cărui mamă tânără a fugit cu un bărbat şi nu s-a mai întors acasă . Şi-a lăsat fiul în grija mamei ei şi nu a mai dat niciun semn de atunci. Bineînțeles că doamna Marta nu a avut nimic împotriva şi l-a primit cu brațele deschise şi îl creşte cu cea mai mare dragoste, deşi plânge în fiecare zi că fiica ei a ales viața cu un bărbat, decât cea alături de adevărata ei familie.

— Cam da...

Glasul ei răgușit şi uşor panicat m-a scos din gândurile mele şi m-a făcut să-mi îndrept atenția asupra bătrânicii din fața mea.

— Ce? Sunteți bine? Dako-

— Da, da, nu-ți face griji. Nu s-a întâmplat nimic, doar că doamna la care lucrez are nevoie urgent de mine peste 10 minute şi nu am cum să-l duc pe Dakota la grădiniță.

Deşi a trecut vârsta la care poate munci cu o carte de muncă, este bonă la o femeie extrem de bogată. Are grijă de o fetiță răsfățată de 10 ani pentru a strânge bani, întrucât pensia ei nu se poate numi cu adevărat pensie. De aceea l-a dus pe Dakota la grădiniță de la 2 ani, dar chiar şi aşa, e un băiețel al naibii de inteligent.

— Pot să-l duc eu, şi aşa trebuie să merg la şcoală. La cât începe programul?

— La 9.

— Ah, perfect. Eu încep la 8.

— Da, îl poți lăsa acolo de la ce oră vrei, grădinița e deschisă oricând. Mulțumesc, nu ştiu ce aş fi făcut dacă nu erai tu.

I-am zâmbit şi l-am luat pe Dakota din brațele ei, alături de micul ghiozdan cu Mickey Mouse. Băiețelul i-a făcut cu mâna în timp ce mă îndreptam spre casă şi i-am spus că o să am grijă de el. Urc scările şi dau să apăs clanța, dar doamna Marta îmi atrage atenția. Din nou.

— Maria, doar ca să ştii, Jace a plecat aseară cu fetița şi cu animalele. Mi-a spus să-ți zic c...

— Ce?! Unde a plecat?