Condamnați

23. Decembrie

- Sunt ce? Întreb șocată și fac o scurtă grimasă.

Mă sprijin cu mâinile de pat și dau să mă ridic, dar Harry mă prinde de încheieturi și mă privește un pic neliniștit.

- Doctorul Perroni a spus că nu ai voie să te miști, șoptește și mă împinge ușor înapoi, până când spatele meu atinge din nou o parte din pat și din perna tare și pătrată.

- Harry, poți să repeți te rog? Sunt-

- Ești însărcinată, Maria. Ești însărcinată în aproape șase săptămâni.

Zice și fața sa nu schițează nimic. Simt cum sângele își mărește viteza prin obrajii mei și inima începe să bată mult mai tare, ca o nebună. Ochii au aceeași reacție de a acționa într-un mod nebunesc, și pupilele se dilată considerabil. Gura îmi încremenește, buzele mele formând un mic spațiu rotund, prin care respir săcădat.

- Nu știai, Harry spune mai mult ca o afirmație și mă privește cu ochii mari.

- Harry, normal că nu știam. Nu cred că asta e posibil. Loredan a spus ca nu mai pot face copii, pentru că am o chestie ce-

- Da, asta a concluzionat și doctorul. Încă e mirat de cum s-a întâmplat asta.

O clipă îndelungată e tăcere, timp în care încă meditez la ce am auzit în ultimele minute. Chiar dacă îmi vine greu a crede, faptul ca aș putea-sau sunt-însărcinată, mă bucură enorm de mult. Când Loredan mi-a spus că nu mai pot face copii am simțit cum cerul îmi cade în cap, și din acel moment am considerat că mereu va lipsi o parte din mine. Mâinile mele se duc în mod involuntar pe pântec și încep să îl mângâi cu grijă. Îmi dau seama că plâng doar atunci când îi văd printre lacrimi chipul lui Harry.

Gândul că îi port copilul mă face să trec printr-o senzație uimitoare, mai ales că în sfârșit pot să-i fac un frățior sau o surioară Katiei. Și cu toate astea, încă nu îmi vine să cred. Sunt însărcinată, îmi spun în sinea mea și repeț de câteva ori cu o voce șoptită, până când Harry începe să-mi mângâie brațul dezgolit.

- Dumnezeule, Harry, sunt însărcinată! Spun entuziasmată și îmi șterg cu podul palmei lacrimile de la ochi.

Îmi oferă un zâmbet scurt, care dispare la fel de repede cum a apărut.

- Nu ești fericit, concluzionez și toată bucuria îmi dispare brusc.

Mă privește o clipă nedumerit și apoi schițează din nou un zâmbet trist și strâmb.

- Ba da, sunt. Sigur că sunt, iubito.

Nervoasă, îi înlătur mâna de pe brațul meu și mă îndepărtez de el pe cât îmi permitea spațiul.

- Nu esti. Dacă ai fi, ai radia de bucurie, nu m-ai privi de parcă aș merita milă, zic mârâind. Trebuie să recunosc, lucrul ăsta e un șoc și pentru mine, cum probabil e și pentru tine. Mereu ai vrut copii, dar nu ai vrut cu mine,nu? Întreb dezamăgită.

- Maria, eu-

- Ah! Stai! Nu crezi că e copilul tău, așa-i? Îl întreb plângând și înghit în sec când mă privește fără să spună ceva. Asta era... concluzionez și îmi mut privirea pe florile colorate de pe măsuța din stânga mea, pe care tocmai acum le observasem.

- Iubito, nu. Cum poți să spui așa ceva?! Sunt sigur că e copilul meu. Nici nu ai idee cât de bucuros sunt că o parte din mine crește în tine.

- Atunci ce e, Harry? De ce te porți așa?

Ezită o clipă până a-mi răspunde.

- Sunt puțin șocat, Maria. Ai fost atât de distantă față de mine în ultimele săptămâni, încât totul mi se pare a fi ireal. Dar nu pot să fiu dezamăgit pentru faptul că nu ai avut suficientă încredere în mine încât să-mi spui că nu mai poți face copii...sau...sau că ai născut gemeni.